Artiştii de astăzi rememorează situaţiile jenante în care jucau rolul de "portavoci ale Partidului şi Conducătorului".

Profesorii Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ erau ocupaţi să predea secretele artei şi lăsau - chiar şi în cei mai negri ani ai comunismului - pregătirea ideologică la uşă. Studenţilor li se amintea doar la sfârşitul anului universitar sau la 23 August în ce ţară trăiau: trebuiau să recite poezii dedicate marilor împliniri ale cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu sau să fie regizori ocazionali pentru grupurile de muncitori „însetate“ de cultura comunistă.

Totuşi, câţiva dintre marii maeştri, printre care şi Octavian Cotescu (decedat în 1985), la acea vreme rector al Institutului şi deputat de Bucureşti în Marea Adunare Naţională între 1975 şi 1980, erau puşi în situaţia de a mulţumi şi în alte moduri Partidului, pentru preţioasele îndrumări: prin articole publicate în presa comunistă.

Maestrul scria, în anii ’80, despre cum trebuia arta să reflecte „accentuarea laturii educative a procesului didactic, prin canalizarea lui spre o problematică cu puternice rezonanţe ideologice, etice, umaniste, amplificând astfel convingerea cadrelor didactice şi a studenţilor că actul pedagogic al pregătirii de specialitate nu poate fi desprins de acela al modelării profilului partinic, moralcetăţenesc al tânărului absolvent“. EVZ şi Miliţia Spirituală vă prezintă o poveste despre crearea omului nou în laboratoarele artistice. O dublă iertare

Totul se oprea însă când venea vorba despre punerea în practică a acelor direcţii, spune Radu Gheorghe, cel care a absolvit clasa profesorilor Octavian Cotescu şi Sanda Manu în 1975. „La clasa mea nu-mi aduc aminte să fi adus vreun cuvânt despre puterea de atunci. Educaţia noastră a fost strict pe meserie“, explică Radu Gheorghe. Cursurile de socialism ştiinţific sau de istorie a partidului erau predate separat, de dascălii care se ocupau şi de materii precum filosofia teatrului sau estetică, mai spune actorul. În rest, erau spectacolele de la sfârşitul fiecărui an universitar, în care „bucăţile“ de patriotism, închinate conducătorului iubit, inundau scena.

„Erau cântece patriotice şi poezii care îl lăudau pe Ceauşescu. Atât. Ce făceau ăia la fabrică făceam şi noi la teatru“, arată Radu Gheorghe. Preocupaţi de învăţăturile regimului erau doar cei care aspirau la funcţii, mai spune actorul: „Cei care doreau să le ignore, le ignorau. Cei care doreau însă să avanseze altfel decât pe baza propriilor talente se făceau atenţi“. Între cele două categorii intervenea o înţelegere tăcută: „Ei ne iertau că nu veneam la şedinţe, iar noi îi iertam că nu au talent“, încheie actorul. „Institutul era o oază“

Regizorul Gelu Colceag, actualul rector al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“, care a absolvit Institutul în 1971, îşi aminteşte că studenţii de la Teatru erau privilegiaţi din punctul de vedere al „cantităţii“ de pregătire ideologică. „Era ceva despre socialism ştiinţific şi mai era cursul de filosofie, în care se preda marxismul la «aşa da» şi toate celelalte curente la «aşa nu». Din fericire, pot spune că Institutul era o oază“, precizează Colceag. O singură dată a fost pus într-o situaţie jenantă: aceea de a fi un fel de regizor de culise în pregătirea unui spectacol de 23 August. Concret, trebuia să introducă, disciplinat, manifestanţii pe stadionul unde urma să aibă loc marea sărbătoare.

Deşi spune că regimul nu-i obliga pe artişti să scrie, ci doar oprea de la publicare textele neconvenabile, Colceag găseşte o justificare în cazul maestrului Cotescu, pe care îl cunoştea îndeaproape şi despre care spune că era un profesor desăvârşit: „Trebuia să obţină bani pentru Institut, iar asta era o condiţie pentru a lua finanţările respective“.

OCTAVIAN COTESCU:

„E firesc să ne preocupe depăşirea unor tipare şi reţete“

Despre rolul şcolii şi al artei în întărirea „unităţii de gândire şi de acţiune a întregului popor în jurul partidului, la sporirea elanului său creator“ scria Octavian Cotescu în „România liberă“ din 16 iunie 1982. Era subliniată relaţia dintre educaţie şi ideologie: „Aceste răspunderi ce aşază în centrul eforturilor noastre edificarea României socialiste şi a omului nou sunt de natură să producă importante mutaţii calitative atât în perfecţionarea procesului de învăţământ, cât şi în concepţia formării pentru muncă şi viaţă a unui tineret revoluţionar, capabil să-şi consacre întreaga existenţă operei de înflorire a societăţii şi culturii societăţii româneşti“.

Maestrul sublinia faptul că Institutul îşi făcea treaba, iar pedagogia artistică aplicată aici nu era desprinsă de o finalitate politică. „În ceea ce ne priveşte, pornind de la faptul că Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică «I.L. Caragiale», ca şcoală superioară de teatru, film şi televiziune, are un pronunţat caracter ideologic, e firesc să ne preocupe depăşirea unor tipare şi reţete în formarea viitorului socialist. Am în vedere accentuarea laturii educative a procesului didactic, prin canalizarea lui spre o problematică cu puternice rezonanţe ideologice, etice, umaniste“. Omul, ca materie primă

Studenţii învăţau să înţeleagă şi să respecte omul contemporan, pe „făuritorii bunurilor materiale şi spirituale“ ale noii societăţi româneşti, asigura Cotescu. Aceştia urmau să servească drept materie primă pentru tinerii artişti: „Avem o experienţă ce atestă interesul cadrelor didactice şi al studenţilor pentru literatura dramatică de angajare. Această linie va trebui consolidată în munca noastră imediată prin mijloace didactice care să permită pătrunderea spre medii umane cât mai diverse, spre posibilitatea de a surprinde în exerciţiile practice de teatru şi film fapte autentice şi chipuri de oameni contemporani, aspecte şi probleme ale vieţii noastre de zi cu zi, care să mărească şansa înţelegerii de către studenţi a valorii practice a lumii şi care, totodată, să cultive respectul lor faţă de făuritorii bunurilor materiale şi spirituale ale socialismului“.

LA AL XIII-LEA CONGRES Poporul, sursă de inspiraţie pentru artă Ţinerea în frâu a creaţiilor din cinematografie sau teatru era o preocupare permanentă a liderilor comunişti. De la tribuna celui de-al XIII-lea Congres al PCR, arta primise directive clare în ceea ce priveşte producţia: cinematografia şi teatrele trebuiau să creeze filme şi să pună în scenă şi piese inspirate din munca şi viaţa poporului, servind astfel la desăvârşirea marii opere naţionaliste regizate de soţii Ceauşescu.

„Acestea trebuie să redea, desigur, şi trecutul, lupta revoluţionară a partidului şi a poporului, dar şi marea epopee a prezentului, prefigurând, totodată, prin mijloacele cinematografiei şi teatrului, ale artei în general, viitorul luminos al României socialiste“.

NOUA ARTĂ

Sistemul lui Stanislavski, „salvarea“ teatrului

Înaintaşii sovietici nu găseau justificare pentru arta teatrului, într-o vreme în care viaţa reală trebuia să inunde totul. Sistemul închipuit de Constantin Stanislavski, actor şi director de teatru în vremea noii orânduiri de la Moscova, rezolva problema: se concentra pe dezvoltarea în mod realist a personajelor. Concret, actorilor li se cerea să folosească emoţiile trăite în viaţa de zi cu zi pe scenă, la momentul potrivit, pentru a da veridicitate jocului. Totodată, artiştilor li se cerea să-şi pună cât mai des întrebarea: „Ce aş fi făcut eu dacă m-aş fi aflat în aceeaşi situaţie cu personajul meu?“. Sistemul, care stătea la baza realismului socialist în teatru, a fost deprins de numeroşi actori români.

Citiţi şi: TISMĂNEANU: Complicităţi şi responsabilităţi