Ce are Shakespeare cu teoria conspiraţiei

Filmul "Anonim" vrea să le dea apă la moară adepţilor teoriei cum că autorul operelor lui Shakespeare a fost ducele de Oxford, dar nu îi iese deloc.

Roland Emmerich este cunoscut în industria cinematografică drept "regele filmelor cu dezastre", sub bagheta lui fiind create asemenea "capodopere" ale genului precum "2012", în care lumea întreagă era distrusă de un lanţ de catastrofe naturale, "The Day After Tomorrow - Unde vei fi poimâine?", în care omenirea este aproape de extincţie din cauza încălzirii globale, dar de această dată legate de încălzirea globală, "Godzilla", în care New York-ul era călcat în picioare de o şopârlă mutantă, sau "Ziua Independenţei", în care Casa Albă şi alte spaţii erau distruse de extratereştri.

De această dată, modul în care publicul îl vede pe Shakespeare este ţinta noului "film cu dezastre", iar Bardul riscă să păţească în ochii spectatorilor ce a păţit Leonardo DaVinci în urma cărţii lui Dan Brown şi a filmului lui Ron Howard.

Lipsă de dovezi istorice

Spre deosebire de "Shakespeare îndrăgostit" (câştigător a şapte Oscaruri în 1999, inclusiv pentru Cel mai bun film), care nu pretindea nicio clipă că enunţă adevăruri istorice şi încerca doar să distileze romantismul shakespearian într-o ficţionalizare a Bardului, Emmerich şi scenaristul lui "Anonim", John Orloff, iau teoria conspiraţiei mult prea în serios şi o împletesc cu intrigi politice, mai multe straturi de incest, dar şi momente istorice falsificate, pe care le prezintă de parcă ar fi fapte. Nu că pentru Emmerich, cel aspru criticat din cauza nenumăratelor manipulări din "Patriotul", filmul "istoric" despre Războiul de Independenţă al Statelor Unite, ar fi o noutate. Acelaşi Emmerich este cel care, într-adevăr, ştie să se descurce cu stihiile naturii, generate digital, ştie să le dirijeze şi să le facă spectaculoase, deşi câteodată chiar şi vijeliile lui sunt lipsite de "suflu".

În "Anonim", el demonstrează că actorii sunt fiinţe cu care este mai complex să colaborezi. Este valabil pentru interpretele reginei Elisabeta I, Vanessa Redgrave şi Joely Richardson, dar şi pentru restul distribuţiei de mari dimensiuni.

Un Shakespeare analfabet şi şantajist

David Thewlis este consilierul puritan al reginei, iar actorul, iubit pentru rolul Remus Lupin din seria "Harry Potter", printre altele, face un personaj negativ fără niciun contrapunct pozitiv, fiind prezentat ca ambiţios, uneltitor şi complet insensibil la farmecele teatrului, poeziei sau oricărei alte forme de artă.

Cât despre Bard, ni se propun două laturi ale acestuia: Shakespeare cu numele şi autorul moral al operelor acestuia, ducele de Oxford. Edward de Vere, cel care deţinea unul dintre cele mai vechi titluri nobiliare din Anglia, ducele de Oxford, e prezentat ca un artist de geniu, care suferă pentru creaţiile sale. Rhys Ifans (Xenophilius Lovegood din "Harry Potter 7", printre altele), cel care-l joacă pe Edward de Vere, face un rol decent, însă puţin cam anost, întruchipând personajul genial care a trebuit să rămână "Anonim" din cauza titlului său nobiliar, care nu-i permitea să fie poet.

Îl mai vedem pe Oxford şi în perioada de pre-pubertate, când ar fi scris "Visul unei nopţi de vară", dar şi în adolescenţă, când se bucură de o aventură toridă cu regina.

La polul opus avem parte de actorul Will Shakespeare (jucat de Rafe Spall), un mocofan semianalfabet - care ştia să-şi citească replicile, dar nu şi să scrie, ne spun realizatorii filmului -, care e caricatura unui oportunist cu creier insuficient, care îşi arogă cu bucurie meritele unei opere de geniu şi care nu ezită prea mult să-l mai şi şantajeze pe adevăratul bard pentru mulţi bani, asta pe lângă gloria eternă.

Un alt personaj unidimensional este şi gloata, aşa-zisa "prostime", care e atât de uşor de manipulat de piesele lui Shakespeare/ Oxford, încât e gata să pornească o rebeliune când i se sugerează deloc subtil asta în timpul unei reprezentaţii. De altfel, o parte din teza filmului e că ducele de Oxford se foloseşte de propria operă de geniu pentru a o manipula pe Elisabeta să-l numească pe favoritul său ca urmaş la tron.

Incest stratificat

Senzaţionalismul ieftin al Oxfordienilor, care nu analizează opera lui Shakespeare pentru a găsi sensuri mai profunde, ci doar pentru a-şi confirma că teoria lor este adevărată, se manifestă şi în poveste, prin acte nenumărate de incest confirmat (de care afli abia pe la sfârşit), şi altele în plus, neconfirmate. Dar oricât de exagerată ar fi această teorie a conspiraţiei, povestea nu ar deranja dacă ar avea parte de un scenariu bun, cu elemente de autoironie sănătoasă. Nu este cazul aici, unde scenariul este atât de stufos şi se desfăşoară pe atât de multe planuri, cu atât de multe personaje, încât ai nevoie de un carneţel pentru a le reţine pe toate. Începe într-un teatru contemporan şi apoi sare în timp, ameţitor şi fără ţintă, "acum 30 de ani", acum "4 luni" şi tot aşa.

IDILE

Elisabeta I nu mai este regina virgină

Chiar şi două actriţe apreciate, care o joacă pe Elisabeta I la diferite vârste (mama şi fiica, Vanessa Redgrave, respectiv Joely Richardson), îşi pot risipi talentele dacă acestea nu sunt captate cu atenţie, astfel încât amândouă joacă exagerat, parcă pentru a compensa partitura slabă. Regina Elisabeta, ca sumă a interpretării celor două actriţe, are ceva schizofrenic, de femeie senilă la bătrâneţe şi de femeie în perpetuă căutare a unui nou amant la tinereţe, ambele fiind uşor de manipulat de puritanii lor consilieri. Astfel, Redgrave şi Richardson sunt cele mai proaspete nume de pe o listă cu actriţe celebre care au interpretat-o pe regină. Cate Blanchett a fost Elisabeta I în două filme diferite, în "Elizabeth" (1998) şi "Elizabeth: Epoca de Aur" (2007), ambele aducându-i o nominalizare la Oscar. Judi Dench a fost regina în "Shakespeare îndrăgostit".

ROL. Vanessa Redgrave este Elisabeta I în "Anonim" <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/3PUMP4YBCEM" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>