Putem spune fără rețineri că a fost odată ca niciodată. Scurgerea timpului ne trezește amintiri și nostalgii nu doar datorită trecerii anilor, cât a comparațiilor care se pot face.

A afirma azi că măcar în unele privințe era mai bine pe vremea comuniștilor stârnește polemici de toate felurile. Totu-i relativ. Depinde din ce unghi privești lucrurile. Există o singură certitudine și anume aceea că avem o țară minunată și bogată. Așa a decis Dumnezeu. Unii zic: ”Păcat că e și locuită!”.

La coada Europei

Nu sunt departe de adevăr. Dacă analizăm comparativ progresele și regresele din anii pre și postdecembriști, este lesne de constatat că ne-am instalat la coada Europei din toate punctele de vedere și ținem cu dinții de penibilul acestui clasament. Nu putem și nici nu dorim să avansăm. Explicația cu cei 50 de ani de comunism nu ține. Nici măcar cu cea a ortodoxismului. Țările baltice au fost comuniste, Polonia, Cehia, Slovenia, Croația și Ungaria au avut același parcurs. Cu toate acestea, au reușit fără efort să ne lase în urmă la mai toate capitolele. Două ar fi motivele. Primul este legat de cei ce ne-au condus și cel de-al doilea de cei care i-au ales pe aceștia. Adică de noi înșine.

Mămăliga româneasca nu explodează

N-am atentat niciodată la un teritoriu, am trădat mai întotdeauna orice partener, am fost și suntem dezbinați. Am fost mai întotdeauna umili. Ca dovadă că ne-au ieșit și vorbe cum că mămăliga românească, adânc înrădăcinată în temperamentul și caracterul nației, nu prea explodează. Natura ne-a înzestrat cu de toate. Stăm și așteptăm să ne pice para mălăiață în gurile nătăfleților. Principii precum „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Mai rău să nu fie” și „Dacă nu curge, pică” ne-au fost călăuze. Și-atunci, și acum. Nu ne rățoim la nimeni, acceptăm orice ne oferă UE, n-avem nicio atitudine nici pe plan extern și nici intern. Mai rău să nu fie, ne-am zis vreme de peste 30 de ani. Un astfel de popor, cu astfel de ADN este greu de condus, aproape imposibil, fără reguli și fără direcție.

Vinovații fără vină

Dar cine-ar trebui să dea tonul? Conducătorii? Care conducători? Cei care se gudură pe lângă UE și care-și arată mușchii în țară? Cei care trădează orice alianță politică internă în cel mult șase luni? Peste tot există dictaturi. De modă nouă sunt cele economice în care doar abstractul e de vină pentru că adevărații patroni sunt bine ascunși în spatele grupurilor de interese, al bursei și al off-shore-urilor. Cine să fie de vină pentru jalea economică, doctrinară și de imagine? Doar noi credem că alții. Nu cunosc prea multe realizări esențiale în istorie fără dictaturi. Inclusiv disciplinarea germanilor este tot o consecință a regulilor impuse devenite reflexe.

Pretexte avem, sistem, nu

Un sistem, forțat sau nu, este incomparabil mai bun decât lipsa lui. Așa și în sport. Am avut un sistem comunist, care a creat campioni pe bandă rulantă. Odată dispărut, l-am înlocuit cu un nobil nimic. Am așezat praful pe toba sportului românesc. Invocarea apariției tehnologiei pentru dezastrul în care ne zbatem este un motiv hilar. Internetul s-a dezvoltat și în Germania, Franța, Spania, Italia sau Anglia. Cu toate astea, numărul practicanților de sport a crescut ca masă și a sporit ca performanță. Ultimele statistici UEFA demonstrează fără dubii declinul în care ne aflăm. Azi, un număr de doar 162 de fotbaliști români evoluează în afara granițelor țării. El este compus din, atenție!, 100 de jucători de peste 19 ani și 62 de juniori. Asta în comparație cu începutul anilor 90, când peste 1.000 de fotbaliști români evoluau în țări străine umplând toată Europa, în toate eșaloanele!

Figuri cât China, valoare nexam

Atunci marile valori trimise la înaintare la mari cluburi au deschis ușile până și celor din eșalonul doi și chiar trei valoric.

Spania ne-a deschis ușa prin Hagi și Balint. Le-au urmat Craioveanu, Ad. Ilie, Belodedici și Contra. Ușa a fost închisă de Torje. Spaniolii nu mai vor români. Anglia a fost încântată să-i transfere pe Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu și Ganea. Adi Popa a făcut-o să renunțe. Germania le-a mulțumit lui Lupescu, D. Munteanu, Vlădoiu și Marica. După Maxim a urmat potopul. Olanda s-a mândrit cu Gică Popescu, Cămătaru, Sabău și mai apoi Chivu și Lobonț. Eșecul multor juniori români a făcut să ne spună pas. Elvețienii au avut un golgeter mare, tot din România. Pe Viorel Moldovan. I-au urmat Gane și Filipescu.

Austria a fost și încă este refractară la importul de fotbaliști din România. Un singur transfer au făcut, a lui Ivan, dar acesta s-a dovedit a fi fost cel Groaznic, și nu Andrei. Ei încă nu știu că fotbaliștii români nu mănâncă lebede în Prater dar știu că trebuie să joace fotbal. Cum acesta nu prea a făcut-o, precis nu vor mai insista.

Elvețienii au avut un golgeter mare, tot din România. Pe Viorel Moldovan. I-au urmat Gane și Filipescu

Azi preferă orice kosovar sau albanez în locul românilor. Francezii ne-au uitat de mult, de vreo 15 ani. Mihali, din nou V. Moldovan, puțin Baciu și Sergiu Radu n-au fost urmați de nimeni. Mai nou, belgienii, după unele evoluții foarte bune ale lui Rednic, D. Munteanu și chiar Alin Stoica, au ajuns să se pricopsească cu Screciu și Drăguș. Probabil, vor stinge becul pentru români după aceștia. Portughezii au și uitat unde e România pe hartă după ce Timofte și Panduru au jucat foarte bine. Grecii mai vor români doar în concedii. Nici măcar nordicii nu vor români second sau third hand. La turci, impactul evoluțiilor lui Hagi, Popescu, Ad. Ilie și Filipescu a fost atât de mare încât probabil că nu ne vor uita încă vreun deceniu.

A rămas ca țară importantă în fotbalul european Italia. Aici ne mișcăm cât de cât, dar doar numeric. Peninsula este împânzită de speranțe românești de U20. Osânza sentimentalo-apreciativă față de fotbalul mioritic sedimentată de Mutu, Chivu și Ștefan Radu încă mai ține. E posibil ca și acolo să ni se închidă curând porțile după tandemul „doi- într-unul”, Mihăilă-Man.

Mamalicki, go home, or east!

Vorba lui Hristo Stoicikov, referindu-se la români, a rămas pentru mulți proverbială.

În atari condiții, ne-a rămas pentru exportul seniorilor fotbalul din sistemul ex-comunist. Un fotbal care, exceptând Rusia, face parte din cea de-a treia categorie valorică europeană. O Cehie, o Polonie, Ucraina, Bulgaria, Armenia încă ne mai vor. Până și Ungaria, pentru care în urmă cu 20-30 de ani eram „Soarele fotbalului”, a început să se îndoiască de valoarea actuală. Grozav, și cam basta și la unguri.

Toți au progresat, doar noi am regresat. Cine o fi de vină? Ăla nu, ăla nu.

Poate internetul, poate lipsa pasiunii, poate calitatea antrenorilor, a competițiilor? Cu siguranță, toate detaliile contează, dar cel mai mult se simte lipsa unui sistem în sport. Și nu numai. ”Mai bine morți decât comuniști!” e mai valabil ca niciodată.