Curtea Constituțională a României (CCR) a publicat, miercuri, Decizia 358/2022 privind prescripția specială. Astfel, toate dosarele aflate în urmărire penală, precum și cele aflate în fază de judecată în instanță vor fi închise, dacă termenul general de prescripție s-a împlinit. Iată ce parcurs va lua procesul judiciar în dosare, după ce judecătorii CCR au declarat neconstituțional articolul din Codul Penal privind întreruperea prescripției răspunderii penale.
CCR a oferit publicității miercuri, 8 iunie, Decizia nr. 358 din data de 26 mai 2022, prin care se stabilește că art.155 alin. (1) din Codul Penal, care se referă la întreruperea prescripției răspunderii penale, este neconstituțional.
Judecătorii CCR explică în ce dosare va înceta procesul penal
Potrivit textului deciziei CCR privind întreruperea prescripției răspunderii penale, „prescripția specială” a încetat să mai existe încă de la publicarea Deciziei CCR 297/2018 întrucât „în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art.147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte sa întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției”.
Prin lipsa de legiferare în materie a Parlamentului, s-a dat naștere unei practici neunitare, constatate încă din anul 2019, însă ignorate de legiuitor, au motivat judecătorii CCR decizia de excepție de neconstituționalitate, admisă cu majoritate de voturi la finalul lunii mai.
„Prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate”, au arătat judecătorii CCR.
Rolul admiterii excepției de neconstituționalitate nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție, ci alinierea dispozițiilor art. 155 alin.(1) din Codul penal la exigențele constituționale, constatându-se astfel că „termenele de prescripție generala reglementate de dispozițiile art.154 din Codul penal nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale".
Ce prevede Decizia nr. 358/2022 privind întreruperea prescripției
„Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine ca, prin Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.518 din 25 iunie 2018, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca solutia legislativa care prevede intreruperea cursului termenului prescriptiei raspunderii penale prin indeplinirea „oricarui act de procedura in cauza”, din cuprinsul dispozitiilor art.155 alin.(1) din Codul penal, este neconstitutionala. Cu acel prilej, Curtea, plecand de la premisa potrivit careia prescriptia raspunderii penale apartine dreptului penal material, si nu dreptului procesual penal, fiind o cauza de inlaturare a raspunderii penale, a constatat ca dispozitiile art.155 alin.(1) din Codul penal instituie o solutie legislativa de natura a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situatie juridica incerta referitoare la conditiile tragerii sale la raspundere penala pentru faptele savarsite.
Curtea a retinut ca prevederile art.155 alin.(1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate si, totodata, contrare principiului legalitatii incriminarii, intrucat sintagma „oricarui act de procedura” din cuprinsul acestora are in vedere si acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermitandu-i acestuia sa cunoasca aspectul intreruperii cursului prescriptiei si al inceperii unui nou termen de prescriptie a raspunderii sale penale.
Mai mult, Curtea a statuat ca Codul penal in vigoare modifica sfera de aplicare a institutiei raspunderii penale, in favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform careia orice act de procedura indeplinit in cauza are ca efect intreruperea cursului termenului de prescriptie a raspunderii penale, ci si prin majorarea termenului prescriptiei speciale, conform art.155 alin.(4) din Codul penal, la dublul termenului de prescriptie prevazut pentru fiecare categorie de infractiuni, comparativ cu dispozitiile art.124 din Codul penal din 1969, care prevedeau implinirea termenului prescriptiei speciale daca termenul de prescriptie era depasitcu inca jumatate.
Curtea a constatat ca solutia legislativa anterioara, prevazuta la art.123 alin.1 din Codul penal din 1969, indeplinea conditiile de previzibilitate impuse prin dispozitiile constitutionale analizate in prezenta cauza, intrucat prevedea intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale doar prin indeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, in cauza in care persoana vizata avea calitatea de invinuit sau inculpat.
In acest context, Curtea observa ca autorii exceptiei de neconstitutionalitate sustin ca dupa publicarea Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018, precitata, legiuitorul nu a intervenit, potrivit art.147 alin.(1) din Legea fundamentala, in sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstitutionale cu dispozitiile Constitutieisi reglementarii cazurilor si situatiilor in care poate interveni intreruperea prescriptiei raspunderii penale, fapt ce a determinat lipsa de claritate si previzibilitatea dispozitiilor art.155 alin.(1) din Codul penal. (...)
Curtea observa ca lipsa de interventie a legiuitorului in cazul pronuntarii unor decizii de admitere (indiferent de tipologia acestora) si implicatiile acestei pasivitati, indeosebi in materie penala, au determinat nasterea unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei solutii de suplinire a competentelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ si aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie, la cazul dat. Astfel, incercarea organelor judiciare, justificata de neindeplinirea de catre legiuitor a obligatiei constitutionale prevazute deart.147 alin.(1) si (4)din Constitutie, de a da un efect normei in forma ramasa dupa pronuntarea deciziei Curtii Constitutionale duce de multe ori la o aplicare neunitara a acestei norme. (...)
Avand in vedere aceste aspecte, Curtea apreciaza ca trebuie stabilit in ce masura ansamblul legislativ in vigoare este apt sa determine o aplicare clara si previzibila a dispozitiilor art.155 alin.(1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost sanctionate prin Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018.
Mai intai, Curtea constata ca, prin efectele pe care le produce, Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018 imprumuta natura juridica a unei decizii simple/extreme, intrucat, constatand neconstitutionalitatea faptului ca intreruperea cursului termenului prescriptiei raspunderii penale se realiza prin indeplinirea „oricarui act de procedura in cauza”, Curtea a sanctionat unica solutie legislativa pe care dispozitiile art.155 alin.(1) din Codul penal o reglementau.
Pe de alta parte, Curtea observa ca atat o parte a practicii judiciare, cat si o parte a literaturii de specialitate, plecand de la continutul paragrafului 34 al deciziei anterior mentionate,au apreciat, prin analogie cu dispozitiile din vechiul Cod penal, ca, in ceea ce priveste cauza de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale constand in indeplinirea unor acte de procedura in cauza, aceasta isi produce efectele numai in cazul oricarui act de procedura care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului in desfasurarea procesului penal.
In aceste conditii, Curtea retine ca vechiul Cod de procedura penala reglementa la art.224 institutia actelor premergatoare, care erau efectuate de catre organul de urmarire penala in vederea inceperii urmaririi penale. De mentionat ca, potrivit reglementarii anterioare, procesul penal nu debuta la momentul inceperii urmaririi penale, ci din momentul efectuarii actelor premergatoare, etapa in cadrul careia era permisa efectuarea de acte procedurale. Potrivit art.228 alin.1 din Codul de procedura penala din 1968,organul de urmarire penala sesizat in vreunul dintre modurile prevazute la art.221 din acelasi act normativ dispunea prin rezolutie inceperea urmaririi penale cand din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergatoare efectuate nu rezulta vreunul dintre cazurile de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale prevazute la art.10 din acelasi cod. Inceperea urmaririi penale, potrivit vechiului Cod de procedura penala, era insotita de atribuirea calitatii de invinuit. Astfel, potrivit art.229 alin.1 din Codul de procedura penala din 1968, persoana fata de care se efectua urmarirea penala se numea invinuit cat timp nu erapusa in miscare actiunea penala impotriva sa. Potrivit art.23 alin.1 din Codul de procedura penala din 1968, dupa punerea in miscare a actiunii penale, persoana dobandea calitatea de inculpat.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod de procedura penala reglementeaza la art.305 alin.(1),faptul ca organul de urmarire penala dispune inceperea urmaririi penale cu privire la fapta savarsita ori a carei savarsire se pregateste, chiar daca autorul este indicat sau cunoscut (urmarire penala in rem). Doar atunci cand exista probe din care sa rezulte banuiala rezonabila ca o anumita persoana a savarsit fapta pentru care s-a inceput urmarirea penala si nu exista vreunul dintre cazurile prevazute la art.16 alin.(1) din Codul de procedura penala, organul de urmarire penala dispune ca urmarirea penala sa se efectueze in continuare fata de aceasta, care dobandeste calitatea de suspect (urmarirea penala in personam). Astfel, spre deosebire de vechea reglementare, potrivit careia inceperea urmaririi penale era dispusa cu privire la cauza (adica atat cu privire la fapta, cat si la persoana), potrivit noii reglementari, organul de urmarire penala este obligat sa dispuna, in conditiile respectarii dispozitiilor legale referitoare la sesizarea sa, inceperea urmaririi penale cu privire la fapta, iar nu la o anumita persoana. Abia in conditiile prevazute de art.305 alin.(3) din Codul de procedura penala se poate dispune urmarirea penala in personam, ce are ca efect, printre altele, atribuirea calitatii de suspect unei anumite persoane. Punerea in miscare a actiunii penale, potrivit art.309 din Codul de procedura penala, determina atribuirea calitatii de inculpat persoanei in cauza (suspectului).
In acest context, Curtea retine ca erau calificate drept cauze de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale constand in indeplinirea unor acte in cauza, potrivit Codului penal din 1969, urmatoarele: inmanarea unui exemplar al mandatului de arestare, comunicarea faptei pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala, prezentarea materialului de urmarire penala, citarea partii, comunicarea de copii de pe dispozitivul hotararii partilor care au lipsit atat la judecata, cat si la pronuntare. S-a considerat, totodata, ca, desi legea nu prevedea expres, pe langa actele procesuale comunicate invinuitului sau inculpatului, au efect intrerupator de prescriptie si actele efectuate in prezenta acestora (de exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unui martor, rezolvarea unei cereri de catre instanta etc.).
Avand in vedere aceste considerente, Curtea observa ca modalitatea de reglementare a structurii procesului penal este diferita in cele doua coduri de procedura penala, noua reglementare renuntand la anumite institutii de drept procesual penal si introducand noi etape procesual penale cu caracteristici proprii. Asa fiind, Curtea constata ca modalitatea de reglementare diferita a procesului penal in cele doua acte normative face necesara interventia legiuitorului, ori de cate ori sunt necesare adaptarea si concilierea optiunilor legislative/jurisprudentiale anterioare, indicate de catre instanta de contencios constitutional, cu noua structura a procesului penal.
In continuare, Curtea retine ca in Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018, paragrafele 22 si 23,a subliniat necesitatea analizarii institutiei prescriptiei raspunderii penale dintr-o dubla perspectiva, aceasta dualitate fiind esentiala si in ceea ce priveste analizarea institutiei intreruperii termenului cursului prescriptiei. Astfel, Curtea a retinut ca institutia prescriptiei raspunderii penale „instituie, pe de o parte, un termen de decadere a organelor judiciare din dreptul de a trage la raspundere penala persoanele care savarsesc infractiuni, iar, pe de alta parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea sa uite faptele de natura penala savarsite si efectele acestora, ca urmare a diminuarii treptate a impactului lor asupra relatiilor sociale”. Asa fiind, Curtea a considerat ca intreruperea cursului termenului de prescriptie a raspunderii penale reprezinta, pe de o parte, o solutie juridica de repunere a organelor judiciare intr-un nou termen, integral, de prescriptie, in care isi pot exercita rolul activ, conferit de dispozitiile art.5 din Codul de procedura penala, de stabilire a adevarului, in cauzele penale, iar, pe de alta parte, o maniera prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunostinta suspectului sau a inculpatului ca fapta de natura penala pe care a savarsit-o nu si-a pierdut rezonanta sociala avuta in momentul comiterii sale. Curtea retine ca, desi repunerea in termenul de prescriptie este un instrument oferit organelor judiciare, necesar indeplinirii rolului lor si impiedicarii tergiversarii solutionarii procesului penal prin exercitarea cu rea-credinta a drepturilor procesuale de catre suspect sau inculpat, aceasta nu poate fi convertita intr-un instrument care sa justifice pasivitatea acestor organein indeplinirea obligatiilor lor legale. Prin urmare, Curtea observa ca institutia prescriptiei raspunderii penale are,in egala masura, rolul de a impiedica tergiversarea realizarii urmaririi penale si a desfasurarii procesului penal cu consecinta tragerii la raspundere penala a persoanelor ce se fac vinovate de savarsirea faptelor penale.
In continuare, Curtea constata ca, in paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidentiat faptul ca solutia legislativa din Codul penal din 1969 indeplinea exigentele de claritate si previzibilitate, intrucat prevedea intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale doar prin indeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, in cauza in care persoana vizata avea calitatea de invinuit sau inculpat. Curtea observa insa ca indicarea solutiei legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ si, in niciun caz nu i se poate atribui o natura absoluta, in sensul obligarii adoptarii de catre legiuitor a unei norme identice cu cea continuta de Codul penal din 1969. Astfel, Curtea subliniaza ca, desi a sanctionat solutia legislativa prevazuta de art.155 alin.(1) din Codul penal deoarece aceasta prevedea ca se poate intrerupe cursul prescriptiei prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezenta acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunica suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului sa fie privite ca acte care sunt apte sa intrerupa cursul prescriptiei raspunderii penale, stabilirea acestora intrand in competenta legiuitorului, cu conditia esentiala ca acestea sa indeplineasca exigentele mentionatede catre instanta de contencios constitutional.
De altfel, Curtea, in jurisprudenta sa, a statuat ca Parlamentul este liber sa decida cu privire la politica penala a statului, in virtutea prevederilor art.61 alin.(1) din Constitutie in calitate de unica autoritate legiuitoare a tarii. Totodata, Curtea a recunoscut ca, in acest domeniu, legiuitorul se bucura de o marja de apreciere destul de intinsa, avand in vedere ca acesta se afla intr-o pozitie care ii permite sa aprecieze, in functie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale (Decizia nr.405 din 15 iunie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.517 din 8 iulie 2016, paragraful 66).
Tocmai avand in vedere sfera de competenta a legiuitorului, Curtea constata ca, in paragraful 34 al Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018, a evidentiat reperele comportamentului constitutional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligatia sa si-l insuseasca, acesta, in temeiul art.147 din Constitutie, fiind obligat sa intervina legislativ si sa stabileasca clar si previzibil cazurile de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale. De altfel, prin aceeasi decizie, Curtea a indicat ca punct de reper inclusiv jurisprudenta Curtii Federale de Justitie (Bundesgerichtshof -BGH), care a afirmat in jurisprudenta sa ca dispozitiile de drept penal care reglementeaza intreruperea termenului de prescriptie se interpreteaza ca exceptii atent definite si, prin urmare, nu se preteaza la interpretari extinse; asadar, instantele obisnuite nu pot, pe propria raspundere, sa dezvolte legea prin analogie (conform Deciziilor Curtii Federale de Justitie in materie penala, Entscheidungen des Bundesgerichtshofs in Strafsachen -BGHSt 28, 381 <382> ; BGH, Ordonanta din 29.09.2004 -1 StR 565/03 -; Ordonanta din 16.06.2008 -3 StR 545/07 -; Ordonanta din 10.08.2017 -2 StR 227/17 -).
Or, Curtea observa ca, prin tacerea legiuitorului, identificarea cazurilor de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale a ramas o operatiune realizata de catre organul judiciar, ajungandu-se la o noua situatie lipsita de claritate si previzibilitate, situatie ce a determinat inclusiv aplicarea diferita la situatii similare a dispozitiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie a existentei unei practici neunitare). Astfel, lipsa de interventie a legiuitorului a determinat in sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil in situatia intreruperii cursului prescriptiei raspunderii penale si, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. Or, Curtea a statuat constant, in jurisprudenta sa, ca prevederile art.61 alin.(1) din Constitutie stabilesc ca „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, iar competenta de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitata daca legea astfel adoptata respecta exigentele Legii fundamentale (Decizia nr.308 din 28 martie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.309 din 9 mai 2012). Totodata, Curtea a statuat ca a permite celui care interpreteaza si aplica legea penala, in absenta unei norme exprese, sa stabileasca el insusi regula dupa care urmeaza sa rezolve un caz, luand ca model o alta solutie pronuntata intr-un alt cadru reglementat, reprezinta o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Constitutionale,art.7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si art.23 alin.(12) din Legea fundamentala, care consacra principiul legalitatii incriminarii si pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe langa interzicerea, in mod special, a extinderii continutului infractiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infractiuni, prevad si principiul potrivit caruia legea penala nu trebuie interpretata si aplicata extensiv in defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.
Asa fiind, Curtea constata ca ansamblul normativ in vigoare nu ofera toate elementele legislative necesare aplicarii previzibile a normei sanctionate prin Decizianr.297din 26 aprilie 2018. Astfel, desi Curtea Constitutionala a facut trimitere la vechea reglementare, evidentiind reperele unui comportament constitutional pe care legiuitorul avea obligatia sa si-l insuseasca, aplicand cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordata de catre instanta de contencios constitutional organelor judiciare de a stabili ele insele cazurile de intrerupere a prescriptiei raspunderii penale.
In consecinta, Curtea constata ca, in conditiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simpla/extrema, in absenta interventiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art.147 din Constitutie, pe perioada cuprinsa intre data publicarii respectivei decizii si pana la intrarea in vigoare a unui act normativ care sa clarifice norma, prin reglementarea expresa a cazurilor apte sa intrerupa cursul termenului prescriptiei raspunderii penale, fondul activ al legislatiei nu contine vreun caz care sapermita intreruperea cursului prescriptiei raspunderii penale.
Curtea constata ca o astfel de consecinta este rezultatul nerespectarii de catre legiuitor a obligatiilor ce ii revin potrivit Legii fundamentale si a pasivitatii sale, chiar si in ciuda faptului ca deciziile Inaltei Curti de Casatie si Justitie semnalau inca din anul 2019 practica neunitara rezultata din lipsa interventiei legislative. De asemenea, Curtea subliniaza ca ratiunea care a stat la baza pronuntarii Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 nu a fost inlaturarea termenelor de prescriptie a raspunderii penale sau inlaturarea institutiei intreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozitiilor art.155 alin.(1) din Codul penal la exigentele constitutionale. Astfel, Curtea observa ca termenele de prescriptie generala reglementate de dispozitiile art.154 din Codul penal nu sunt afectate de deciziileCurtii Constitutionale.
In acest context, Curtea constata ca situatia creata prin pasivitatea legiuitorului, consecutiva publicarii deciziei de admitere amintite, reprezinta o incalcarea prevederilor art.1 alin.(3) si (5) din Legea fundamentala, care consacra caracterul de stat de drept al statului roman, precum si suprematia Constitutiei. Aceasta, deoarece prevalenta Constitutiei asupra intregului sistem normativ reprezinta principiul crucial al statului de drept. Or, garant al suprematiei Legii fundamentale este insasi Curtea Constitutionala, prin deciziile pe care le pronunta, astfel ca neglijarea constatarilor si dispozitiilor cuprinse in deciziile acesteia determina fragilizarea structurii constitutionale ce trebuie sa caracterizeze statul de drept (in acelasi sens, Decizia nr.230 din 28 aprilie 2022, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.519 din 26 mai 2022).
Asadar, Curtea constata ca, in cazul de fata, legiuitorul a nesocotit prevederile art.147 alin.(4) din Constitutie, ignorand efectele obligatorii ale Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 cu consecinta crearii unui viciu de neconstitutionalitate mai grav generat de aplicarea neunitara a textului de lege „cursul termenului prescriptiei raspunderii penale se intrerupe prin indeplinirea”, care, in mod evident, nu prevede niciun caz de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale. Pentru restabilirea starii de constitutionalitate este necesar ca legiuitorul sa clarifice si sa detalieze prevederile referitoare la incetarea cursului prescriptiei raspunderii penale, in spiritul celor precizate in considerentele deciziei anterior mentionate”.