„(…) Vorbim de GREȘEALĂ, EROARE și ABUZ, surori gemene în efecte dar deosebite prin nuanțe de care trebuie să ținem seama. Este suficient să spunem că a te angaja într-o operație (ca de altfel în orice altă activitate umană) pentru care nu ai calificarea și pregătirea necesară, pe care n-o stăpânești în amănunt, pentru a o duce la bun sfârșit, în speranța că vei găsi o soluție oarecare, este un act reprobabil sau de-a dreptul, criminal. Cu atât mai mult când este vorba de oameni și, implicit, de viață ori moarte. De aceea, societatea a inițiat munca în echipă, care are mai puține șanse de a greși decât o singură persoană.

Evident, viața nu e deloc simplă. Punctul de plecare al oricăror discuții pe această temă, pe care nimeni nu-l poate ignora este unul singur : ”nu există act sau procedură medicală – indiferent de amploare – care să nu conțină în esența, în urzeala sa, un grad de risc”. Nu este un enunț la voia întâmplării. Certitudini absolute nu există. În orice moment pot surveni factori surpriză, care acționează doar atunci, pentru a schimba în mod dramatic mersul lucrurilor. Suntem în permanență supuși unor asemenea riscuri, ca și unor greșeli, nu puține dintre acestea, grave ori ireversibile, pornind din cele mai onorabile și mai bune intenții. Tehnicile mereu mai sofisticate, de care nu ne putem lipsi, cresc riscurile de accidente și acestea trebuie cât mai corect cunoscute și analizate, tocmai pentru a le reduce incidența și numărul, iar responsabilitățile asumate. Altfel, conviețuirea nu ar fi posibilă.

Câteva exemple absolut ilustrative

În urmă cu mulți ani, regimul socialist a permis, la un moment dat, înființarea cabinetelor medicale particulare. Doi colegi s-au asociat și au deschis unul. Primul pacient care inaugura asistența medicală privată era un plutonier de miliție, bolnav de tuberculoză, care făcea tratamentul acelei vremi: pneumotorax. Când medicul a introdus în pleură acul de pneumotorax, pacientul a făcut un stop cardiac reflex și, cu toate manevrele de resuscitare, a murit. Subliniez că nu era la prima manevră de acest gen, iar medicul avea la activ mii și mii de asemenea proceduri. Inutil să amintesc necazurile medicului, care a renunțat la medicina privată și, de la sine înțeles, drama familiei pacientului.

Într-un alt caz, mă revăd într-o situație identică. Operam o colegă doctoriță pentru o afecțiune perineală. Singura soluție dezinfectantă a acelei vremi era alcoolul iodat. Nu, nu, eram la curent cu riscul bisturiului electric. L-am utilizat târziu, aproape de sfârșitul intervenției, pentru un singur punct de hemostază. Din păcate, s-a întâmplat același lucru: câmpul de sub bolnavă, de pe care nu se evaporase complet alcoolul, a luat foc. Noroc că am putut stinge imediat flacăra înainte de a produce arsuri și, ușor de închipuit, într-o zonă delicată. Dramatismul acelor momente nu poate fi descris și nu ascund că m-a marcat, nu l-am uitat niciodată și am fost foarte atent la cazurile din literatură, nu extrem de rare și interesând și medicii operatori, anesteziști sau alt personal.

Un alt exemplu aparține unei doamne operate pe abdomen, cu evoluție favorabilă. După trei luni de concediu, urma să-și reia activitatea. Un salariat oarecare se prezenta la serviciu, spre bucuria unora sau necazul altora. Dar cum era vorba de directoarea unei întreprinderi de aprovizionare cu alimente, de pe urma căreia mulți mâncau o pâine mai bună și pentru a demonstra grija față de oamenii săi, conducerea de Partid a hotărât o evaluare complexă, într-o clinică. Lucrul s-a petrecut, dar la o explorare cu substanță de contrast (deși bolnava fusese testată) a făcut un șoc anafilactic și s-a pierdut.

În sfârșit, ultima observație aparține unei turiste americance de 72 de ani, aflată în excursie în zona noastră. Pentru a nu o rupe de grup, a rămas sub observație în cursul nopții dar dimineața, s-a conturat o apendicită acută. Operația nu putea fi evitată. A fost momentul în care au intrat în operă obsesiile legate de străini. Dacă era o româncă de-a noastră, medicul de gardă îi făcea o anestezie rahidiană și o opera.

Dar fiindcă era străină, trebuia operată de medicul șef, cel mai calificat, anestezia nu putea fi decât generală, să vadă mama lor de americani cum avem noi grijă de cetățenii lor. Anestezia generală presupunea o explorare mult mai amplă, încât lucrurile au întârziat dar fără risc. Operația a evoluat în bune condiții, numai că la sfârșitul acesteia, catastrofa s-a produs: când medicul anestezist a aspirat secrețiile din stomac, pentru a evita o vărsătură riscantă, un fragment de cositor de la pompa de aspirație (produsă artizanal) s-a desprins, a astupat canalul de aspirație, jetul de oxigen sub presiune și-a inversat sensul și a produs, pur și simplu, o explozie de stomac.

Își poate închipui cineva o situație mai dramatică ? În care era vorba de un străin și încă american ?

Am trăit realitatea conflictului diplomatic, a daunelor, asigurărilor, etc., dar nu aveam de ales. A fost nevoie de o operație de mare amploare. pentru refacerea stomacului. Din fericire, evoluția bolnavei a fost favorabilă. Nu i-am ascuns accidentul, i-am ușurat, pe cât posibil, viața în condiții de spital și repatrierea. Am rămas în bune relații. Ne-a scris, ne-a trimis reviste, cadouri mărunte.

Medicul personal ne-a asigurat de evoluția bună a pacientei și, bine înțeles, a lăudat profesionalismul chirurgilor români. Ba, la doi ani de la episodul amintit, fosta pacientă ne-a trimis o vedere din alt colț de Românie, exprimându-și regretul că timpul nu-i permite să ne viziteze. Biata doamnă Hoffer, probabil că s-a gândit că soarta nu trebuie pusă de mai multe ori la încercare.
Față de o realitate de care nu putem face abstracție, societatea nu a rămas pasivă, căutând, dacă nu rezolvările de fond (fiindcă nu există), cel puțin limitarea unor asemenea eventualități.

Anatemizarea profesorului Beuran nu este cea mai corectă

Prima măsură, practicată în toată lumea, este asumarea, de către bolnav sau aparținători, sub declarație și semnătură, a riscurilor, înainte de orice intervenție chirurgicală, manevră diagnostică sau, simplu, odată cu admiterea în unitatea medicală. Oricum privim lucrurile, nu este decât un soi de a ne fura singuri căciula sau o simplă modalitate de a deplasa responsabilitatea medicului și a-l exonera de aceasta. Dar urmările și problemele de etică, conștiință și deontologie rămân nesoluționate.
Mai departe, a apărut conceptul de malpraxis, de pe urma căruia și avocații și societățile de asigurare câștigă și la care practicianul este obligat să cotizeze, pentru acoperirea daunelor. Repet, esența stărilor de fapt nu este rezolvată.

Anatemizarea profesorului Beuran nu este cea mai corectă. Profesorul are păcatele lui (cine nu are ?), dar profesionalismul său nu poate fi pus la îndoială, nu poate fi bălăcărit și tăvălit în mocirlă de orice neavenit. Implicațiile și realizările sale în chirurgia noastră de urgență și nu numai nu pot fi anulate dintr-un condei, la voia și spusele unor bravi reprezentanți ai opiniei publice. Stricto sensu, în secvențele legate de foc, profesorul nu poate fi implicat. Afirmații de genul ”Doctorul Beuran a încercat să stingă focul pus de el însuși”, sau ” … a dat foc pacientei” și altele asemenea mi se par de o gravitate extremă. Este vorba de alegații care presupun factorul intențional, voluntar, ceea ce nu poate fi acceptat. Astfel de derapaje ar trebui sancționate prompt și de către opinia publică și, mai ales, de către Consiliul Național al Audiovizualului.

A pune la îndoială bunele intenții și eforturile profesorului Beuran, atâta vreme cât s-a implicat în rezolvarea unui caz grav de la început, depășit și refuzat de alții, acuzându-l că a ”pasat” pe seama altor chirurgi (fie și rezidenți) reintervenția respectivă este un fapt reprobabil. Era dreptul lui să-și aleagă echipa și să o îndemne să inițieze reintervenția, în așteptarea sosirii sale. Iar a „flutura” știrea că era vorba de rezidenți este o simplă răutate. Un rezident în chirurgie nu este un novice.

Odată accidentul produs – lucru capital – profesorul putea, foarte bine, să se eschiveze, să nu mai intre în echipă și să rămână spectator. Nimeni nu l-ar fi putut condamna. Dimpotrivă, el și-a asumat responsabilitatea întregului act chirurgical și a semnat ca operator principal. Ceea ce reprezintă un act de deontologie și profesionalism evident, o lecție peste care nu se poate trece cu ușurință.

Cinstit vorbind, mă miră atitudinea domnului ministru al Sănătății și a domnului secretar de stat, profesioniști de notorietate care, evocând documentele existente, enunță cu prea multă ușurință eventualitatea tentativei de mușamalizare a incidentului și pun la îndoială afirmațiile profesorului, tocmai acolo unde nu există nici un dubiu.

Orice protocol operator se semnează după terminarea intervenției chirurgicale și faptul că profesorul și-a asumat întreaga intervenție și responsabilitatea a cazului nu poate fi criticat. Repet este o demonstrație de conducător implicat. (…)

Cazul nefericit de la „Floreasca” nu mă poate lăsa indiferent. Și dacă îmi exprim punctele de vedere, nu o fac pentru a-mi arăta solidaritatea de breaslă, nici pentru a-i lua parte profesorului Beuran, ci numai în virtutea adevărului. Profesorul Beuran nu are nevoie de pledoaria mea sau a noastră pentru a se apăra sau disculpa. D-sa face parte din categoria profesioniștilor care nu-și selectează pacienții, nu optează pentru cazurile simple sau ușoare care nu ridică probleme și nu-i pot afecta renumele. El aparține acelor chirurgi care se implică în rezolvarea lor, tocmai pentru că știu că vor face tot ce este posibil pentru ei. Pe acești chirurgi îi prețuiesc în mod deosebit. Sincer spun că m-aș bucura dacă cineva m-ar număra printre ei.
Iar dacă m-am implicat în „cazul de la Floreasca”, este în virtutea adevărului și a deontologiei de care toți avem nevoie și pe care toți profesioniștii trebuie să o dovedească. Fără excepție.”, a transmis Virgil Răzeșu.

 

Cine este Academicianul Virgil Răzeșu:

Născut la Brăila, la 7 februarie 1932, face cursurile primare în oraşul său natal, liceul absolvindu-l la Galaţi. Cu plăcută surprindere aflăm dintr-o fişă de dicţionar că în ultimii ani de liceu, între anii 1948-1950, tânărul Virgil era violonist al Orchestrei simfonice din Galaţi, ulterior devenind unul din fondatorii filarmonicei gălăţene. Absolvă în 1956 Institutul de medicină din Iaşi şi lucrează ca medic în comunele sucevene Adâncata şi Dumbrăveni, apoi medic secundar la Spitalul din Arad (1959-1963). Din 1963, este medic primar, apoi şef de secţie chirurgie, la Spitalul Piatra-Neamţ. El este cel care a creat Asociaţia Chirurgilor din Moldova şi a iniţiat congresele acestei asociaţii, care se desfăşoară la Piatra Neamţ. Este membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, al Asociaţiei Franceze de Chirugie, al Uniunii Medicale Balcanice, al Societăţii Internaţionale de Chirurgie de Urgenţă, iar din 1996 – membru al Academiei de medicină din România. Virgil Răzeşu este autorul unor cărţi de specialitate, adevărate manuale pentru viitorii chirurgi – „Chirurgie generală – probe practice pentru examene şi concursuri”, „Profesorul Ion Juvara – dascăl şi promotor al chirurgiei româneşti”, „Gastrectomia totală în cancerul gastric” (capitol în „Enciclopedia cancerului”, vol. XII), „Chirurgie generală, vademecum pentru examene şi concursuri” – dar şi al unor cărţi de beletristică: „Spectru intim – din viaţa unui chirurg”, „Trei bisturie care au revoluţionat medicina (în colaborare), „Prin vămile vieţii” – roman, „Nuntă de aur” – poezie şi proză, „Tratat de deflorare” ş.a. Este autorul unei antologii, „Scriitori din Neamţ”, apărută la editura sa în 2012.

Te-ar putea interesa și: