Este adevărul în formă pură de cele mai multe ori ascuns de cei plecaţi în căutarea unui loc de muncă, care necesită costuri prea mari pentru o viaţă atât de scurtă. Emigranţii există şi în Italia, şi aiurea. Merg către Nordul Italiei, către Europa, către America. Îşi lasă familiile ca la începutul anilor 1900, având imaginea acelei valize de carton. S-a inoculat ideea că această parte a țării (Nordul Italiei) este un El Dorado al locurilor de muncă, asta a crezut şi românca din poveste. Numai că răsplata a fost prea mare deoarece sufletul i-a fost atins de durere.
"Mi-am făcut valiza, am luat ce-mi era necesar şi am plecat. Au fost mai mult de 13 ore de drum, cu schimbări de mijloace de transport, dar nu a fost suficient pentru că, între timp, am plecat din Catanzaro la Milano, cu promisiunea unei noi vieţi, a unei noi lumi, a fericirii. Lucruri măreţe...", povesteşte românca.
"Mi-am lăsat bărbatul după 6 ani de căsnicie, el era totul, dar am crezut că acel ''totul'' nu era suficient. Îmi făcusem iluzii că acei 600 de euro în plus în buzunar sunt cheia fericirii, a succesului", numai că nu totdeauna visul este şi realitate.
"Azi, locuiesc în centru, nu departe de Domul arhicunoscut. Dacă aş fi fost credincioasă aş adresa supliciile mele Fecioarei Maria, să facă în aşa fel ca să mă întorc înapoi, să-mi redea tot ceea ce nu mai am. O prietenă a mea îmi spune să nu fiu tristă, spune că sunt realizată (...). Abia am terminatat de citit cartea lui Fiore despre Cioran. Cioran, inegalabilul Cioran, spunea: ''Am oroare pentru toate persoanele care sunt realizate''. Iar astăzi am oroare pentru mine însămi. O poveste profundă, relatată de Il fatto quotidianode, de o tristeţe fără seamăn, o poveste care se repetă zilnic în toate colţurile lumii.