Sociologul german Ulrich Beck a fost un optimist incorigibil. Din nefericire a murit de timpuriu, în 2015, la numai 70 de ani. Nu încape îndoială că Beck ar fi spus și scris lucruri fascinante despre vremurile actuale, pline de tulburări, dificultăți și incertitudini de o intensitate cum nu am mai trăit de multă vreme - și despre cum reacționăm noi la ele.
În ultima sa carte, „Die Metamorphose der Welt” („Metamorfoza lumii”), Beck a inventat termenul „catastrofism emancipator”.
Ce voia el să transmită prin aceste cuvinte complicate este simplul fapt că uneori omenirea nu pășește înainte decât de frica unei catastrofe. Uneori este necesară iminența unui dezastru pentru a se schimba ceva ce ar fi trebuit să fie schimbat demult.
Actuala criză energetică e un bun exemplu
În ultimele două săptămâni nenumărați profeți ai apocalipsei au prezis în presă că iarna aceasta și nu numai vom rămâne fără curent electric și căldură. Ne avertizează că ne va fi frig și nu ne vom permite plata facturilor la energie. Restaurantele se vor închide, companiile vor sista producția, fermele vor da faliment fiindcă vacile sunt acum mulse și hrănite de roboți și alte mașinării care vor înceta curând să funcționeze.
Se poate însă observa că unii cunoscători cu o înțelegere mai bună a extrem de complexei piețe energetice europene, deși îngrijorați, sunt mult mai puțin pesimiști.
Fatih Birol, de pildă, directorul Agenției Internaționale a Energiei cu sediul la Paris, a fost contrariat recent de ideea că Putin ar câștiga războiul energetic. Din contră, a scris Birol în The Financial Times: Moscova poate că profită acum de prețurile ridicate la energie, dar ea „își face rău sieși pe termen lung prin îndepărtarea UE, de departe cel mai mare client al ei și un partener strategic. Poziția Rusiei în cadrul sistemului energetic internațional se schimbă în mod fundamental, și nu în avantajul ei”.
Un alt mit e acela că în ultimii ani Europa s-a apucat cu prea multă naivitate să treacă la energie curată și, drept urmare, acum se confruntă cu o penurie de energie.
Este „o ipoteză absurdă”, explică Birol. Decidenții din sectorul energiei, cu care el discută permanent, îi spun fix contrariul: „Nici unul dintre ei nu se plânge că ne bazăm prea mult pe energia curată. Din contră, ei și-ar fi dorit să fi avut mai multă. Ei regretă că nu s-au mișcat mai repede pentru a construi centrale solare și eoliene, pentru a ameliora eficiența energetică a clădirilor și vehiculelor și pentru a prelungi durata de viață a centralelor nucleare”.
O cantitate mai mare de energie curată ar fi contribuit la ameliorarea crizei. O tranziție mai rapidă de la combustibilii fosili la energia curată ar fi fost acum cea mai bună soluție.
„Nu lăsa niciodată să se irosească o criză bună”, ar fi spus Churchill după cel de-al doilea război mondial, atunci când sosise în sfârșit momentul oportun pentru înființarea ONU.
Privind lucrurile în acest mod, mai că ai putea spune că Vladimir Putin ne dă o mână de ajutor închizând robinetul gazelor.
Europa ar fi trebuit să-și mărească proporția de regenerabile și să-și diversifice sursele cu mult timp în urmă. Ar fi trebuit să-și finalizeze infrastructura energetică, astfel încât statele membre să se poată ajuta reciproc mai bine în situații de criză.
Iar dacă Europa și-ar fi achiziționat colectiv necesarul de energie, așa cum a procedat cu vaccinurile pentru Covid-19, aprovizionarea ar fi fost mai stabilă și prețurile n-ar fi urcat vreodată atât de mult. Planuri există deja, au fost propuse de Comisia Europeană.
Dar, întâmpinate cu o rezistență îndârjită din partea unor țări mari precum Germania, au fost lăsate la sertar.
Ar fi trebuit să decuplăm prețul energiei electrice de prețul gazelor cum mult timp în urmă. Toate aceste lucruri le facem abia acum, în pripă - fiindcă Rusia, care până la începutul acestui an asigura 40% din consumul de gaze al Europei, ne închide robinetul.
1973 se repetă
Interesant e că ceva similar s-a petrecut în cursul crizei petroliere din 1973, nu cu gazul, ci cu petrolul: Europa își cumpăra cam 60% din petrol din țările arabe. Când a izbucnit Războiul de Yom Kippur acea dependență ne-a costat cu vârf și îndesat.
Pentru a pedepsi țările occidentale pentru sprijinul acordat Israelului în cursul războiului, țările producătoare de petrol din Golful Persic și Africa de Nord au mărit prețurile petrolului, ba chiar au încetat cu totul să mai livreze petrol unor state.
În Olanda, confruntată cu un boicot petrolier total, puteai vedea duminica pe autostrăzi copii plimbându-se cu patinele cu rotile, întrucât circulația mașinilor era interzisă. Aceea a fost criza care a inițiat trecerea Europei la gaze.
Și la acea vreme existau profeți ai apocalipsei care preziceau sfârșitul lumii. Inevitabil, criza petrolieră a fost urmată de o recesiune dură. Șomajul a explodat. Dar evident că țările europene au trecut cu bine de acea perioadă.
Contrar celor prezise de unii, oamenii nu au murit de frig în case nici atunci. Ce e limpede însă e că de pe urma acelui episod nu am învățat mai nimic - în ciuda similitudinilor evidente, în ciuda numeroaselor avertismente din ultimii ani că devenim mult prea dependenți de Rusia și că vom plăti un preț pentru acest lucru.
Să fie adevărat oare că adesea oamenii nu schimbă starea de fapt decât atunci când chiar nu mai au încotro? Și că avem poate nevoie de profeții apocalipsei pentru a ne speria cu cele mai pesimiste scenarii, în așa măsură încât să trecem în sfârșit la fapte?
Iată opinia lui Ulrich Beck în această privință, extrasă tot din „Die Metamorphose der Welt”: „Cu toții știm că o omidă se va metamorfoza într-un fluture. Dar știe și omida acest lucru?”
Aceasta e întrebarea pe care trebuie să ne-o punem - și nu doar cu ocazia acestei crize energetice, ci permanent.
Beck considera că lumea nu se poate prăbuși atât de ușor cum cred unii pesimiști - dar nici nu poate fi salvată chiar atât de ușor cum pretind unii optimiști.
Important e, scria el, ca noi să realizăm că lumea trece permanent prin transformări. Și că trebuie să nu pierdem din vedere acele transformări, întrucât ele constituie orizontul gândirii noastre.
Iar când acel orizont se modifică, e un semn că a venit momentul să acționăm. Ce s-a întâmplat este că nu am detectat acel moment și nu am realizat semnificația lui: inevitabilitatea schimbării.
Articol de Caroline de Gruyter (corespondentă și editorialistă la NRC Handelsblad, Foreign Policy și De Standaard; articol publicat inițial în De Standaard)
Traducerea-Rador