2. Desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ) nu este motivată și nu garantează în niciun fel că judecătorii și procurorii nu vor mai fi interceptați, urmăriți penal și trimiși în judecată pentru a fi influențați cu privire la soluțiile pe care le pronunță

Desființarea SIIJ, fără introducerea unor garanții procedurale solide pentru judecătorii și procurorii investigați, este o propunere ce contravine în mod flagrant recomandărilor Comisiei de la Veneția cuprinse în Avizul 924/2018, și, de asemenea, reprezintă o revenire inacceptabilă la situația în care procurori cu grad de judecătorie vor putea, pe de o parte, să ancheteze și să trimită în judecată judecători și procurori cu grad de Înalta Curte, iar, pe de altă parte, să îi urmărească penal inclusiv pentru soluțiile pronunțate, situație care face că independența justiției, astfel cum este consacrată de documente internaționale asumate de România, să ajungă o simplă noțiune, fără conținut.

AMR, UNJR și AJADO au demonstrat în repetate rânduri că înființarea SIIJ a fost o garanție necesară pentru independența justiției, în condițiile în care magistrații au fost anchetați pentru soluțiile pronunțate, secretul deliberarii a fost încălcat de procurorii DNA, au existat magistrați trimiși în judecată și suspendați din funcție pentru fapte nedeterminate sau pentru fapte ce nu există ori pentru hotărârile date, după cum au existat magistrați ce au fost interceptați de procurorii DNA în timpul și în legătură cu cauzele pe care le aveau de soluționat.

Hotărârea Plenului CSM 225/2020, prin care s-a adoptat raportul Inspecției Judiciare privind Respectarea principiilor generale care guvernează activitatea Autorității Judecătorești în cauzele de competență DNA sau în legătură cu acestea, este plină de exemple concrete, punctuale, în acest sens, vizând anchete care au reprezentat presiuni la adresa judecătorilor și procurorilor, anchete în care au fost lăsate să se scurgă perioade considerabile de timp fără să se îndeplinească acte de urmărire penală, exemplele fiind numeroase și efective în raport.

Prin Decizia 33/2018, Curtea Constituțională a stabilit că înființarea Secției este o garanție pentru independența individuală a judecătorilor, asigurându-se, pe această cale, o protecție adecvată a magistraților împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva abuzurilor savârșite prin sesizări/denunțuri arbitrare. Că atare, o astfel de garanție nu poate fi anulată decât dacă este înlocuită cu o garanție superioară, exigență pe care proiectul în discuție nu o îndeplinește.

De altfel, în sensul arătat a propus și Comisia de la Veneția eventuală regândire a SIIJ, 'cu acordarea unor garanțîi procedurale mai solide pentru judecătorii și procurorii investigați', și, nicidecum, prin simplă eliminare a celor deja existente. Tot Comisia de la Veneția a subliniat că 'adeziunea corpului profesional la modelu lpropus (de anchetare a magistraților, n.n.) este o precondiție esențială a eficacității acestuia.'.

Or, consultările repetate ale magistraților cu privire la desființarea SIIJ nu au obținut o astfel de adeziune, majoritatea largă a judecătorilor de la curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție votând împotriva unor astfel de inițiative.

3. Nu există independența reală fără autonomie financiară. Perpetuarea subordonării bugetului instanțelor judecătorești față de Ministerul Justiției este inadmisibilă. Parchetele se bucură de independența din acest punct de vedere

Noul proiect menține situația absurdă în care procurorii, deși aflați, conform Constituției, sub autoritatea Ministrului Justiției, au independența bugetară, dar judecătorii, independenți potrivit Constituției, au bugetul administrat de Ministerul Justiției, ministrul justiției fiind ordonator principal de credite.

Constituția prevede că justiția se înfăptuiește prin Înalta Curte de Casație și Justiție și instanțe, toate aceastea împreună compunând puterea judecătorească, putere distinctă în stat. Cu toate acestea, doar Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator distinct de credite, în timp ce bugetele restului instanțelor țîn de Ministerul Justiției, care este parte a puterii executive.

Această situație total anormală a determinat Statul Român că, la negocierile privind închiderea capitolului 24 de negociere cu Uniunea Europeană, să își asume obligația că managementul fondurilor justiției să nu mai fie în mâna Ministerului Justiției, ci să treacă la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Această dispoziție legală nu a intrat însă niciodată în vigoare, fiind abrogată după prorogari succesive, cu toate că organizațiile noastre profesionale s-au opus expres unei astfel de modificări.

Păstrarea bugetului instanțelor sub autoritatea financiară a Ministerului Justiției, instituție cu evidență conotație politică, afectează grav independența judecătorilor, fapt condamnat constant de judecători, din 2009 până în prezent. Situația este cu atât mai gravă cu cât, prin raportare la autoritățile publice din sistemul judiciar, instanțele (toate curțile de apel, tribunalele, judecătoriile) sunt singurele subordonate financiar Ministerului Justiției, în condițiile în care președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție este ordonator principal pentru instanța supremă, procurorul general al României este ordonator principal de creditepentru parchete, procurorul-șef DNA este ordonator principal de credite pentru aceste unități de parchet, președintele CSM este ordonator principal de credite pentru Consiliu, inspectorul-șef este ordonator principal pentru Inspecția Judiciară.

Prin Hotărârea Plenului CSM 227/15 octombrie 2019 s-a statuat sesizarea Ministerului Justiției pentru inițierea demersurilor legislative, în vederea preluării bugetului instanțelor, cu excepția bugetului înaltei Curți de Casație și Justiție, de către Consiliul Superioral Magistraturii.I nsă, în locul demersurilor concrete pentru punerea în aplicare a acestei hotrari, proiectul Legii 304/2004 confirmă perpetuarea nerespectării principiului independenței financiare a instanțelor.

5. Alegerea membrilor CSM de către toți judecătorii, indiferent de gradul de jurisdicție, golește de conținut reprezentativitatea acestora în cadrul Consiliului și anulează importantă votului fiecărui judecător

Potrivit legii, Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este formată din 2 judecători de la înalta Curte de Casație și Justiție, 3 judecători de la curțile de apel, 2 judecători de la tribunale și 2 judecători de la judecătorii.

Această compunere reflectă atenția acordată de legiuitor unei componente echilibrate a Consiliului, apte să-i asigure capacitatea de a-și îndeplini rolul constituțional, prin reflectarea corectă a ierarhiei instanțelor, în acord cu principiile organizării judiciare, stabilite de Legea 304/2004, pe fundamentul dispozițiilor constituționale.

Prin propunerile aduse de noul proiect, acest echilibru este distrus, în condițiile în care membrii CSM nu vor mai fi aleși pe grade de jurisdicție, ci vor fi votați de toți judecătorii. Astfel, există o disproporție vădită între numărul judecătorilor de la judecătorie și cel de la tribunale, curți de apel, și Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta descrescând, firește, spre vârful sistemului. Că atare, într-o procedura precum cea propusă prin proiectul de modificare a Legii 317/2004, judecătorii de la nivelul primei instanțe vor avea mereu un rol decisiv în alegerea TUTUROR membrilor CSM, ceea ce este vădit inacceptabil pentru că transformă, practic, votul judecătorilor de la celelalte nivele ierarhice într-o formalitate fără efecte, subordonandu-l voinței judecătorilor de la primul nivel ierarhic, pentru întreagă componentă a Secției pentru Judecători a CSM.

6. Reinstaurarea puterii ministrului justiției, că „titular” al acțiunii disciplinare exercitate împotriva judecătorilor și procurorilor, constituie, fără putință de tăgadă, unul dintre cele mai clare elemente ale încercării de supunere a justiției de către politic

Înlăturarea din dispozițiile Legii 317/2004 a calității ministrului justiției de titular al acțiunii disciplinare a reprezentat unul dintre punctele de maximă importantă pentru care organizațiile noastre profesionale au făcut eforturi deosebite, cu ocazia dezbaterilor asupra modificărilor anterioare aduse legilor justiției. Astfel, din anul 2018, ministrul justiției nu mai este titular al acțiunii disciplinare și, deci, nu mai poate să sesizeze Inspecția Judiciară în această calitate specială, singurul titular al acțiunii disciplinare rămânând Inspecția Judiciară. Modificarea a reprezentat un succes evident pe calea consolidării independenței justiției și a fost prezentată că atare organismelor internaționale ale magistraților din care fac parte asociațiile noastre, respectiv Asociației Europene a Judecătorilor (EAJ-AEM), Asociației Internaționale a Judecătorilor (IAJ-UIM) și MEDEL.

Prin OUG 92/2018 a fost introdus un text în Legea 317/2004 potrivit căruia ministrul justiției 'poate sesiza' Inspecția Judiciară pentru a se stabili dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare de către procurori. Pe de o parte, este necesar să subliniem că textul nu l-a reinstaurat pe ministrul justiției că 'titular' al acțiunii judiciare. Pe de altă parte, organizațiile noastre profesionale s-au opus unei astfel de modificări, având în vedere că se prevede expres posibilitatea sesizării Inspecției Judiciare, 'în scris și motivat', de către orice persoană interesată, 'cu privire la abateri disciplinare săvârșite de judecători și procurori'. În temeiul acestei norme legale, ministrul justiției poate sesiza, în scris, Inspecția Judiciară cu privire la abateri disciplinare presupus a fi săvârșite atât de judecători, cât și de procurori, atunci când există motive pentru un astfel de demers, nemaifiind necesară o accentuare a acestei posibilități printr-un text de lege distinct.

Însă, prin proiectul în dezbatere se urmărește revenirea la formă anterioară anului 2018, ministrului justiției recunoscându-i-se și garantându-i-se expres calitatea de 'titular' al acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor și procurorilor. Acest inadmisibil regres nu face decât să demonstreze că, în mod cu totul regretabil, principiile statului de drept, că pilon al democrației - în special separația puterilor și cooperarea lor loială, precum și independența justiției -, nu sunt decât forme fără fond”.