Zilele trecute, următind ştirile legate de cele două mari subiecte de actualitate, războiul şi pandemia, mi-a venit în minte un cântec vechi de câteva zeci de ani, dar şi o întrebare, altminteri extrem de actuală.

Cântecul se numeşte: „Pământul deocamdată”. Versurile sunt din volumul cu acelaşi nume al lui Adrian Păunescu, iar muzica a fost compusă de prietenul meu Mircea Vintilă. Era un fel de „Vânarea de vânt” a lui Bob Dylan din acea vreme.

Era cântecul nostru prin care arătam că suntem rebeli, imnul nesupunerii, atât cât se putea atunci, al generaţiei mele a sfârşitului anilor ’70, generaţie în blugi cumpăraţi de la bişniţă şi încălţată cu tenişi albi fabricaţi la Drăgăşani. Cu osebire mi-au venit în minte versurile; „Unii iau alţii fac, / Unii dorm alţii sunt / Între înger si drac, / Trage omul sărac / Înhămat la pământ”.

O realitate crudă mi-a adus în minte aceste versuri, realitate pe care o voi exprima chiar riscând ca tot felul de capete de căţeluşi sau buchete de flori să mă înjure pe reţelele de socializare şi să mă considere putinist, sputnicist, sovietist, securist etc. Căci astăzi, dacă vrea să te combată cineva şi nu are argumente, te face ori putinist, pro societic, ori pur şi simplu te înjură, viteaz, din dosul unei false identităţi.

Să începem cu războiul. Mai exact, cu cei doi conducători. Primul, preşedintele sângerândei Ucraine, Volodimir Zelenski, aplaudat în picioare în câteva parlamente europene şi în SUA. După 20 de zile de război, ce a reuşit? Să-şi facă ţara praf, în numele unor deziderate care nu s-au îndeplinit deloc şi nici nu au vreo şansă. În ciuda cererii ferme a preşedintelui, Ucraina nu a intrat în regim de urgenţă în Uniunea Europeană (în acest sens preşedintele Macron a fost ferm în a-i replica: „Non”!).

De asemenea, nici nu se mai pune problema ca Ucraina să intre în NATO. De cealaltă parte a acestui război absurd, sângeros şi barbar, Vladimir Putin. El ce a reuşit? În primul rând să-i arate lumii adevărata lui faţă, de dictator însetat de putere şi de sânge, de criminal de copii, de femei şi de bătrâni.

Ce a mai reuşit? Să dărâme mitul înfricoşătoarei Armate Roşii, care se pare că funcţionează mai mult pe lămpi, ca bătrânul satelit „Sputnik” şi care în loc de făloasa armată care defilează de 9 Mai în Piaţa Roşie, s-a dovedit mai degrabă o oaste prost echipată, la nivelul jumătăţii secolului XX şi comandată de nişte generali cărora lunetiştii ucraineni le mai zboară ţeasta din când în când. Ce a mai reuşit? Să bage o ţară, cum este Rusia, aproape în incapacitate de plată, să o izoleze pe plan mondial şi, mai ales, să aflăm cu toţii că marea Maica Rusie plină de resurse nu are economie nici măcar cât a Italiei şi că rusul de rând trăieşte mai rău decât săracii Europei.

Dincolo de ei ce este? Este ceea ce mi-a adus mie în minte versurile cântecului de frondă al generaţiei mele. Nu mai este un secret pentru nimeni că hotelurile de lux din România sunt pline de „emigranţii” ucraineni, mulţi dintre ei bărbaţi între 30 şi 40 de ani, care ar fi trebuit să-şi apere ţara cu arma în mână. Ei sunt totuşi cu familiile, ca în vacanţă.

Parcările din oraşele României sunt pline de maşini de lux cu numere de Ucraina. La graniţă, ajutoarele aduse cu atâta drag şi omenie de către voluntari sunt ignorate de cei care trec, „fugiţi din calea morţii”. Asta este în partea noastră. De partea cealaltă a graniţei este iadul. Mame cu copiii flămânzi şi încremeniţi de spaimă, oameni nevoiaşi, bătrâni, bolnavi, chiar fugiţi din calea morţii, dar care nu au bani să dea şpagă vameşilor ucraineni ca să-i lase să treacă. Mulţi dintre ei sunt întorşi din drum. Să meargă să lupte, că aşa-i ordinul.

Să privim şi în tabăra cealaltă, la ruşi. Sigur mulţi dintre dumneavoastră aţi văzut imaginile cu prizonierii luaţi de ucraineni. Nişte copii de 19-20 de ani, aproape în zdrenţe, speriaţi de moarte şi confuzi, care nu ştiu pe ce lume se află, carne de tun trimisă în linia întâi de setea de sânge şi putere a dictatorului care la Kremlin se lăfăie în lux. Copii flămânzi care devorează câte o bucată de plăcintă pe care îşi fac pomană localnicii să le-o dea.

Concluzia acestei uriaşe nenorociri numită război? Că tot amărâţii sunt cei care o duc în spate, fie că sunt ucraineni, fie că sunt ruşi. Pentru că nu celor care stau cu familiile acum, refugiaţi la cinci stele le-a căzut blocul în cap şi nu soţiile lor au murit cu pruncii abia născuţi în braţe, când a fost bombardată maternitatea.

Nu ei sunt cei care tremură de frig şi rabdă de foame în faţa unei graniţe închise pe care nu o pot trece pentru că nu au şpagă să dea. Iar în Rusia, suma lefurilor locuitorilor din Magnitogorsk, nu fac cât un singur iaht al unui oligarh. „Între cei care trag / Şi acei ce sunt traşi, / Nu e loc de vre-un steag, / E o groapă de paşi. / Între ei sunt sudaţi, / Cu un strâmb ideal / Cum sunt bine legaţi / Condamnatul de laţ / Şi biciuşca de cal”.

Acum, după aproape o lună de la declanşarea invaziei, Armata Roşie a început să dea semne de oboseală. Ba lăzile au în ele alimente expirate, ba bucătăria de campanie capturată nu mai avea provizii decât un sac de cartofi şi unul de ceapă, ba muniţia s-a împuţinat şi alta nu mai vine, ba nu mai au combustibil, de parcă înainte de invazie ar fi avut blindatele parcate în bază la Kogălniceanu. Ştirile despre front, cu excepţia celor care înfăţişează atrocităţi de neînchipuit într-o lume civilizată, au început şi ele să pălească. Se vorbeşte deja despre posibilitatea încheierii unui armistiţiu.

Omenirea însă, trebuie ţinută în continuare în teroare. Aşa că a ieşit din nou de la vestiare omicronul. Uitatul covid, care pare că se ascunsese de frica bombardamentelor. Brusc, rata infectărilor a început să crească. Şi nu numai la noi, ci în toată lumea. OMS vorbeşte deja despre Deltacron, o combinaţie între variantele Delta şi Omicron, dar care, deocamdată, nu este deloc răspândită. Dar care abia aştepată să plece şi ea prin lume.

Însă nimeni, nici un om de ştiinţă, nu explică de ce pe timpul ostilităţilor crâncene din Ucraina, pandemia aproape că a dispărut, iar acum, când ne apropiem de deznodământul războiului şi Putin a fost declarat criminal de război, a reapărut covidul? Prin ce mister s-a revigorat el, după ce a stat ascuns în buncăr cât s-a bombardat. Desigur că Arafat, Jurma, Imbri şi alţii asemenea lor şi-au scos deja hainele de doliu de la naftalină şi-şi repetă în oglindă discursurile macabre. Şi ca să facem o comparaţie cu prima nenorocire despre care am vorbit, războiul, să ne reamintim un pic cine a avut de suferit la noi de pe urma acestei pandemii.

Aţi auzit să fi sărit cu spitalul în aer vreun preşedinte de comitet judeţean? Aţi auzit să fi fost îngropată ca un câine, în sac negru, ruda vreunui politician? Aţi auzit să cumpere la suprapreţ antivirale vreun ştab? Aţi auzit să fie amendat că nu avea masca pusă corect pe meclă vreun VIP? Aţi auzit să fie risipiţi de jandarmi participanţii la Congresul PNL, pe motiv că se înghesuiseră într-un loc închis mult mai mulţi oameni decât prevedea legea? Aţi auzit să năvălească aceeaşi jandarmi în Guvern şi să împrăştie petrecăreţii de la ziua lui Orban, care nu aveau nici mască, nici nu erau distanţaţi social, aşa cum se întâmpla cu câte un botez la nişte oameni de rând? Nici gând.

Concluzia şi în acest caz? Tot amărâţii, tot oamenii necăjiţi au fost cei care au tras consecinţele. Tot ei au dus în cârcă nenorocirile, sub bocancul unor forţe de ordine care în loc să-i ajute, să-i sprijine, le călca pe grumaji. „Lumea-i plină de răni / Şi de doctori docenţi / Şi de măşti şi de vămi / Şi de mari inocenţi. / Fiindcă naşteţi copii / Apăraţi-i luptând / Doborâţi monştrii vii, / Ce d-un veac de vecii / Dolii pun pe pământ”.

Aşadar, războiul se va sfârţi, cu Putin judecat pentru crime de război sau cu gâtul zburat de apropiaţii lui. Pandemia se va sfârşi şi ea. Este, totuşi, jumătatea lui martie. Vine, implacabil, căldura.

Întrebarea pe care o pun eu legată de aceste două nenorociri este următoarea: Ce va urma? Vor urma tot ei? În Ucraina, cei care acum stau la cinci stele vor fi cei care vor câştiga contractele grase pentru reconstrucţia ţării? La noi, Arafat va rămâne neclintit, iar cei care au pricinuit atâta suferinţă şi moarte în pandemie vor rămâne în continuare în fotoliile lor confortabile, să ne sfideze de ziua lor bând whisky de supercalitate şi fumând trabuce cubaneze? „Între înger şi drac / Trage omul sărac / Înhămat la pământ”.

Se tot vorbeşte despre o resetare. Despre o nouă ordine. N-ar fi bine să încercăm şi aşa noua ordine: cei care i-au năpăstuit pe oamenii de rând, să treacă ei să tragă la pământ? Că şi-au bătut destul joc de ei şi de noi.