Evenimentele din martie 1990, de la Târgu Mureş, când etnicii maghiari şi cei români au devenit două tabere combatante s-au blocat în câmpul nisipos al declaraţiilor politice. A fost nevoie de un spectacol de teatru, al unui teatru independent, ca dialogul pe această temă să înceapă, încetul cu încetul, de la nivel local.
Spectacolul ”20/20” al tinerei şi ultra-premiatei Gianina Cărbunariu asta face: deschide discuţia ce nu a avut niciodată loc aşa cum se cuvine, între români şi unguri. Realizat cu cinci actori de la Bucureşti şi cinci actori maghiari de la Târgu Mureş, scenariul a fost scris în urma a peste 60 de interviuri cu combatanţi din luptele de stradă a acelor vremuri. Iar în actul al doilea al spectacolului, cei care au cuvântul sunt spectatorii. Căci surpriza este pe măsură: oamenii, indiferent că sunt sau nu din Târgu Mureş, au fiecare câteva ceva de spus despre evenimentele de atunci. Pentru cei care au fost, măcar, în proximitatea spaţială a acelui martie 1990, întâlnirea cu spectacolul ”20/20” este revelatoare: îţi dai seama că în acele vremuri ai simţit ceva, că ai fost revoltat, îţi dai seama cât de mult ai greşit, că ai fost manipulat, că niciodată nu ai vorbit cu vecinul tău despre ceva ce porţi, de fapt, mereu cu tine şi de desparte de vecinul tău, ungur sau român.
EVZ: De ce discuţii la 20 de ani despre ceea ce s-a întâmplat pe 20 martie 1990? Gianina Cărbunariu: Tot pe legea hazardului. Producătorul e şi actor la Teatrul naţional din Târgu Mureş. Și a pus în scenă un text de-al nostru, ”Stop the tempo”. Eu nu ştiam de Studio Yorick şi am fost la premieră. Mi s-a părut fascinant că într-un oraş mult mai mic decât Bucureştiul există atât de multe spaţii independente, că oamenii lucrează. Și mi s-a propus să facem un spectacol împreună, pe ideea că pot aduce actori din Bucureşti, că pot lucra cu actori din Târgu Mureş. Mi-a propus să vin cu o piesă, ceea ce nu mi se părea interesant pentru echipa mea. Și atunci, am zis să facem împreună un spectacol. Și asta a fost prima temă care mi-a venit în minte. Eu aveam 12 ani atunci, am văzut la televizor ce se întâmpla şi toate imaginile acelea mi-au rămas în minte. Am vrut să aflu mai multe, am aflat, adevărul, nu, dar alături de actori am avut posibilitatea să vorbim cu foarte mulţi oameni din oraş, ceea ce a fost foarte important.
Cum a decurs documentarea? Am făcut interviuri cu oamenii. Cu unii direct implicaţi, despre care ştiam. Personalităţi ale oraşului Târgu Mureş. Apoi, de fiecare dată când am făcut interviu cu cineva, ceream o recomandare, o altă persoană. S-a întâmplat ca unii dintre actorii cu care lucrăm să fii participat direct la luptele de stradă. Am făcut, cred, peste 60 de interviuri, am fost în satele din jurul Târgu Mureşului, de unde au venit autobuzele. Am vorbit cu tineri, pentru că eram interesată cum s-au transmis poveştile de la părinţi şi bunici.
E un teatru anchetă-documentar? Nu, foloseşte documentarea drept una dintre metode. După ce am făcut interviurile am ales cele mai interesante poveşti, situaţii sau personaje şi am făcut foarte multe improvizaţii. Din acestea, eu am scris scenariu. Nu consideră că este un documentar pentru că nu copiază, interviul nu imită acei oameni, ci reconstruieşte. Important e că eu ca artist pot să am un punct de vedere.
CEEA CE ”ŞTIU” TINERII DESPRE MARTIE 1990 NU E BINE DELOC
Care a fost prima reacţie a publicului? Am dat şi un anunţ la ziar că facem acest proiect. Și unii au şi venit la noi, să vorbească. La un moment dat aveam senzaţia că sunt sub o presiune a oraşului, pentru că toţi erau interesaţi ce o să iasă. Am încercat să creez la Yorick un spaţiu independent de această presiune. Iar spectacolul l-am gândit în două acte. În primul este ficţiunea, ce am făcut noi cu materialul primit de la cei interdievaţi, iar actul doi înseamnă discuţiile cu publicul. Am zis că vor exista, cu siguranţă, oameni care vor avea perspective diferite. Și am zis că e bine să le dăm oportunitatea de a vorbi. Ceea ce a fost important pentru noi, deoarece ne-am continuat documentarea. Dar cred că după ce am auzit anumite poveşti de la public, jocul actorilor s-a îmbogăţit. După actul unu s-a creat o atmosferă în care oamenii simţeau că pot vorbi, că se poate, după mult timp.
Oamenii discută să afle adevărul? Spectacolul e conceput şi în direcţia dialogului. Noi niciodată nu ne-am gândit că o să aflăm adevărul, ci că o să deschidem discuţiile. Sperăm să putem face măcar zece spectacole cu elevi şi studenţi, deoarece e foarte interesant cum poveştile de atunci sunt transmise prin intermediul tinerilor acum. Uneori nu e bine deloc.
Spectacolul se joacă acum în forma finală? După cum spuneam, poveştile îi ajută pe actori să joace. Cred că îşi îmbogăţesc gândurile despre situaţii, dar actul doi este cel care se modifică. Primul act rămâne ca o provocare la discuţie. Sincer, mi-am pus această întrebare referitoare la modificarea spectacolului, căci, pe un subiect de acest gen, documentarea poate fi infinită. Și atunci am ales această formulă, a celor două acte. (Citeşte continuarea interviului în pagina următoare)
Recomandările noastre
