În casa părintească, veche de 130 de ani, mi-a apărut forma energetică a unui bătrân cu mâinile foarte lungi, care-i atârnau până dincolo de genunchi. A încercat să mă ducă în beci și n-a plecat decât izgonit de Cruce și de Tatăl nostru!
Era în luna mai 1984. Aveam 16 ani. Începusem decuseară să citesc o carte de dragoste și hotărâsem să chiulesc în acea zi de la școală. Vroiam să termin cartea cu orice preț. Mă refugiasem din camera mea, în cea a părinților mei, mai mare și mai luminoasă. În plus, era și foarte aproape de bucătărie, de unde mă mai alintam cu câte un desert ori un fruct, pe carel înfulecam aproape fără să realizez, dând pagină, după pagină.
Mă cocoțasem în vârful patului matrimonial, în șezut, cu spatele lipit de lada patului. Citeam. La un moment dat am simțit că mă privește cineva. Am întors ochii exact în direcția din care simțeam că vine privirea insistentă. Spre ușa de la bucătărie, jumătate geamuri, jumătate din lemn. Nu se vedea nimic, dar simțeam doi ochi de un gri aprins care mă fixau prin sticla ferestrei. Era un bătrân, cu mâinile foarte lungi care-i atârnau până dincolo de genunchi (eram conștientă că partea din lemn a ușii mă împiedica să văd mai jos de bust, dar pur și simplu așa simțeam). Era aproape chel, doar câteva fire de păr alb rătăceau din creștetul capului. M-am frecat la ochi și am mai privit odată. Nu exista nimic fizic acolo. Imaterial, dar îl simțeam al naibii de prezent. „Ei, mi se pare!”, am scuturat din cap și am dat să citesc mai departe. Dar senzația neplăcută, ca atunci când se holbează cineva la tine, nu a dispărut.
Ne puteți urmări și pe Google News
Fantoma a deschis ușa și a hâțânat patul
N-a trecut mult și moșul energetic iar m-a făcut să-l privesc. Simțeam că-mi răsună direct în gânduri o voce răgușită care-mi spunea să mă duc cu el: „Trebuie să-ți arăt ceva în beci. Am nevoie de ajutorul tău. Vino!”. Am crezut că aiurez și am mai citit o dată titlul cărții cu care mă delectasem până atunci: „Caietele roz”, de Cella Serghi. Nici o legătură cu fantomele!
Privirea mi-a încremenit spre ochii cenușii invizibili, dar plini de forță, până când l-am simțit că vrea să intre în cameră. Mi-am coborât privirea spre mânerul ușii și am simțit fiori de gheață pe șira spinării: clanța ușii s-a lăsat în jos, ca și când ar fi fost ghidată de o mână, și ușa s-a deschis trei sferturi. Apoi, clanța s-a ridicat înapoi, ca și când mâna imaterială ar fi părăsit-o și am simțit adierea făcută de cineva care trece pe lângă tine. Curent n-avea cum să fie, fiindcă nu era niciun geam ori altă ușă deschisă.
Apoi am simțit patul zgâlțâindu-se cu mine: hâț, hâț. hâț! De trei ori. M-am uitat la lustra din tavan, gândind că a fost cutremur. Aceasta era nemișcată. Am privit ceasul, cu gândul să întreb vecinii dacă l-au simțit. Era ora două și douăzeci, ziua în amiaza mare. Și iar de trei ori s-a scuturat patul. Bătrânul vroia, clar, să mă dea jos din pat. Și-ncă odată! Nu m-am mișcat! Doar am început să îmi fac cruce cu limba în gură și să rostesc în gând Tatăl nostru.
S-a urcat în pat, apoi s-a făcut ceas în perete
„Energia” despre care vă povestesc s-a urcat apoi în pat, în celălalt colț, lângă perete, privindu-mă insistent. În acel moment, cartea mi-a zburat din mână în timp cemi aduceam, cu groază, genunchii la gură. Vedeam, încremenită, cum salteaua lua forma greutății corpului invizibil. Aproape că am făcut febră musculară de la câte cruci am bătut cu limba în gură.
La un moment dat, văzând probabil că nu mă las dusă de-acolo și izgonită de rugăciunile mele, urma energetică a moșului a dispărut. Imediat s-a auzit din perete, făcând ca un ceas: Tic-tac, tic-tac, tictac! Apoi, preț de câteva secunde, s-a auzit din sobă, focul arzând cu scântei, în troznet de lemne. Deși nu avea cum. Era mai și nu mai făceam focul în sobă de două săptămâni. Când a încetat zgomotul din soba de teracotă, imediat s-au auzit câinii hămăind, și-al meu și ai vecinilor. Abia atunci am simțit că, într-adevăr, moșul plecase. Și am izbucnit în plâns. De la acel moment, doi ani de zile nu am mai rămas singură în casa bântuită, deși mama chemase preotul să sfințească locuința. Prelatul ne-a tradus experiența: „O fi fost un ovreu care s-a ascuns în beci în timpul celui deal doilea Război Mondial, când au fost prigoniți, și o fi murit acolo fără lumânare. Să-i facem o slujbă!”. Și i-a făcut.
Recomandările noastre
