În anul 1869, principesa Elisabeta de Wied viitoarea regină a României, păşea pentru întâia oară pe pământ bucureştean.
Însemnările suveranei despre acest moment, fiind publicate în străinătate, au stârnit atunci destule proteste.
Nemulţumirile veneau din partea unor critici prea pedanţi, care n-au înţeles pornirea tinerei prințese-poete de a-și nota cele ce au impresionat-o prin pitorescul lor.
Carmen Sylva a zărit pentru prima dată panorama Bucureştilor de pe Dealul Filaretului. Ea sosise în ţară cu vaporul pe Dunăre; apoi cu trenul de la Giurgiu la gara Filaret din Bucureşti.
Altă gară nu exista în Capitală şi nici nu era nevoie, deoarece nici altă cale ferată nu era în România, decât linia Bucureşti-Giurgiu, inaugurată la 19 octombrie 1869, cu puţin înainte de sosirea principesei.
Iată însemnările principesei care-i enervaseră pe criticii prea pedanți:
Când ieșii din gara spre a mă urcă în trăsura, mi-a scăpat un strigat de admirare. Pe deasupra fâlfăirii decorurilor și a strălucirii uniformelor, pe deasupra cailor și a drapelelor, dincolo de marea de oameni zărisem orașul, culcat între coline, desfășurându-se în văile verzi.
O împestrițare de bisericuțe și case albe, galbene și albastre scăldate de razele soarelui.
Pe drumul de la gară la Mitropolie și de acolo la palat, am văzut case atât de mici, încât ajungeai cu fruntea la acoperiș, femei cu haine pestrițe, cu fuste verzi sau roșii, cămăși strălucind de albeață, cu garoafe după urechi, cu tulpane albe, tivite cu horbote...
O mulțime imensă fremăta de entuziasm pe ulițe. Curtea Mitropoliei era acoperită în stofă roșie, care aruncă o lumina fantastică asupra întregii priveliști. În ziua aceea se oficiara patruzeci de nunți. Toate miresele purtau beteală în loc de voal.
Care-mi fu mirarea când primii damele a două zi... Nu mai erau tărăncile în cămăși albe și nici lelițele în fuste pestrițe, ci niște ființe drăgălașe și grațioase, care-mi aduceau aminte, în același timp, de societatea din Petersburg și de cea din Neapole.
Cât despre bărbați, ei aveau o înfățișare franțuzească, astfel cel puțin îmi apărură, când i-am văzut la Cameră, unde am fost condusă cu mare pompă.
În ziua aceea, mergând spre Camera, am petrecut mult văzând cât de elegantă era trăsura noastră, față de străzile pe unde treceam, mărginite de căsuțe mici, rău rânduite, pavate cu bucăți mari de piatră, neregulate și depărtate, care ne sileau să facem, eu și diadema mea, multe salturi fără voie.
Când ieșeam din casă la început, aveam întotdeauna de ce mă minuna. În orașul acesta se aflau străzi pitorești, în care toate ușile erau pline de stofe multicolore, de fierărie, de oale verzi și cafenii.
Alte părți erau o adunătură pestriță de case că de păpuși, foarte mici, ascunse sub copaci, sub sălcii sau salcâmi, ce îmbălsămează orașul întreg primăvară.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric