Cu „Restul e tăcere“, cineastul revigorează ideea de cinema ca spectacol grandios.
"Restul e tăcere“ le face deopotrivă cu ochiul spectatorului şi criticului. E un film de autor ascuns sub masca superproducţiei, care are în mânecă toţi aşii: decoruri şi costume somptuoase, replici savuroase, animaţie şi o poveste fascinantă în spate, a celei mai îndrăzneţe încercări cinematografice de la începutul secolului XX, „Independenţa României“. A fost numit dramedie romantică, film de autor, comedie de epocă, însă regizorul i-ar spune, simplu, „un film de Nae Caranfil“. EVZ: Scenariul la „Restul e tăcere“ a stat în sertar 19 ani. Cât de diferită e prima versiune de cea finală? Nae Caranfil: Diferenţa e de vreo şaizeci de pagini ce au dispărut între timp, adică aproape o oră de film! Versiunea iniţială era logoreică; voiam să demonstrez tot, de la o viziune grandioasă asupra locului şi timpului descris până la cunoştintele de limba engleză. Era mai mult o carte de vizită a mea ca scenarist, o demonstraţie despre ce pot să fac, decât un scenariu autentic pentru un film posibil. Evident că, în cele câteva tentative de a pune proiectul pe picioare, am intervenit repetat asupra acestei versiuni, pentru a o face mai „umană“. V-aţi asumat cu el ipostaza de „crowd-pleaser“, de cineast care „satisface masele“. În acelaşi timp, e un gen de film care nu face carieră în festivaluri... Asta nu e problema mea, e problema festivalurilor. Un film accesibil şi „prietenos cu publicul“ poate fi în acelaşi timp o operă densă, profundă şi multi-stratificată, după cum o peliculă deliberat dificilă şi calibrată festivalier e uneori o simplă fiţă, o abureală menită să gâdile un public de nişă derutat. Există capodopere accesibile sau dificile, după cum există inepţii accesibile sau dificile.
Pe de altă parte, termenul de „crowd-pleaser“ poate avea ceva peiorativ în măsura în care demersul autorului se limitează la asta - la a face plăcere publicului. În acest caz, rezultatul este un produs strict comercial ce răspunde mecanic unor reflexe colective şi stimulează lenea în gândire. Atunci când fac un film, eu sunt singurul meu public, nu mă încred decât în propriile mele instincte de spectator. Nu fac concesii nimănui altcuiva, îmi fac plăcere mie, pur şi simplu.
Cu el, v-aţi propus să vă distanţaţi de curentul actual din cinemaul românesc? Dacă vorbim de ce mi-am propus, nu luaţi ultimii ani drept reper. Repet, am scris acest scenariu acum aproape 20 de primăveri. Pe atunci nu exista curent minimalist - cel puţin la noi -, dar exista un tip de film de autor ce se prezenta sub masca superproducţiei: „A fost odată în America“, „Amadeus“ etc. Acest fel de cinema personal şi în acelaşi timp popular am vizat la momentul respectiv, şi am gândit povestea mea într-o stare de libertate aproape euforică. Apoi anii au trecut, şi fără să fi plănuit vreodată acest lucru, „spectacolul“ „Restul e tăcere“ apare astăzi ca un obiect somptuos, antitrend între filmele deliberat austere ale „noului val“.
Ne puteți urmări și pe Google News
Dar puteţi s-o luaţi şi altfel: ce superbă coincidenţă, faptul că un film despre prima încordare de muşchi a cinematografiei române apare exact în anul triumfului acesteia, anul primului Palme d’Or! Ce arc peste timp! În filmul meu, care se petrece la 1911, un personaj însoţeşte câţiva paşi un tren ce pleacă din gară şi strigă celor din el: „O să cucerim lumea cu filmele noastre! O să cucerim lumea!“. Credeţi-mă că în 1988, când am scris această replică, credeam că ea va declanşa hohote de râs... Bucureştiul mai oferă destule privelişti ca la 1900? Nu prea. Am avut însă şansa de a putea profita de Paris!... Să mă explic. La Buftea există un decor exterior, construit pentru filmul „Modigliani“, ce reconstituie câteva străzi pariziene de la începutul secolului XX. Ei bine, le-am preluat şi le-am redecorat, aşa încât să devină Bucureştiul de altădată. Fără această operaţie, probabil că n-am fi putut realiza filmul. S-a împotmolit producţia în vreun moment? Fiecare zi de filmare îţi oferă un număr variabil de puncte critice, de momente de ananghie la care totul pare să se prăbuşească brusc şi definitiv. Faptul că nici una din aceste catastrofe repetate nu izbuteşte să scufunde corabia, aceasta face parte din miracolul cinematografului. „Producţia“ scârţâie din toate încheieturile, dar se târăşte înainte. Relaţia dintre artă şi business a rămas aceeaşi ca acum un secol? Da, şi ne putem întoarce mult mai departe în timp, la relaţia dintre Michelangelo şi Papa, la Roma Antică, şi sunt convins că autorii picturilor rupestre erau şi ei exploataţi de proprietarii peşterilor... ENTUZIASM La final, aplauze Primele reacţii la „Restul e tăcere“ au fost aplauzele, pe lângă râsetele sănătoase din timpul proiecţiei. Dacă ar exista suficiente săli, pelicula ar fi, cu siguranţă, un succes de casă. Filmul poate fi văzut, de vineri, la Hollywood Multiplex, Cinema PRO, Cinema Studio şi Movieplex Cinema Plaza, din Bucureşti, la Cinema City, din Iaşi şi Timişoara, şi la Republica, din Cluj.
„Restul e tăcere“ e un „making of“ al primului lungmetraj românesc, „Independenţa României“ (1912), şi are un buget de 2,4 milioane de euro, cel mai consistent de după Revoluţie. În rolurile principale: Marius Florea Vizante şi Ovidiu Niculescu.
Recomandările noastre
