Oamenii nu prețuiesc libertatea decât atunci când o pierd. Dar, ca în fabula cu broasca ce nu sare din oala pusă la foc mic, își dau seama de asta prea târziu, când și-au pierdut-o deja.
Când autoritățile au decis că poți să fii amendat dacă nu-ți protejezi propria viață așa cum crede puterea că e potrivit, le-am spus unor prieteni că tocmai a fost semnat actul de deces al democrațiilor liberale. Că s-a trecut Rubiconul. Că vom mai avea democrații o vreme, dar acestea nu vor mai fi liberale, ci vor intra în derivă către diverse forme de tiranie sau totalitarism. De regulă socialism - asta e moda zilei în materie de tiranie. Și că vom intra într-un nesfârșit război civil, rece sau cald, până când vreo minte destul de ageră și curajoasă va reuși să pună altceva în loc.
Sigur, mai toți mi-au zis că suprareacționez, că până la urmă e o „chestie banală de civilizație”. Și asta pentru că, da, era un lucru banal: amenda pentru nepurtarea centurii de siguranță. Toți veneau cu cifre și exemple; atîția morți pe an, atâția răniți grav etc. Că e bine s-o porți - lucru cu care sunt absolut de acord.
Ce nu vedeau amicii cu care discutam atunci era că se depășise granița fină care desparte tirania de libertate, în sensul folosit de inventatorii liberalismului (nu al caricaturii foarte la modă mai ales printre juriști, care spune, simplificat, că libertatea este supunere față de lege). Iar limita aceea e simplă: pentru a rămâne o societate liberă poți să-i interzici unui om doar ceea ce face un rău evident (și empiric) altcuiva. Altminteri nu mai ai un stat, ci ori o mamă grijulie ce are grijă să-ți pui un fes când ieși la joacă, ori, la celălalt capăt, inchiziție și vânătoare de vrăjitoare, newspeak și distopie.
Libertatea moare de frică
Există trei frici fundamentale, care țin de condiția umană, și care determină la oameni, indiferent de epocă, dorința de a avea o „plasă de siguranță”. Cele trei sunt: frica de neștiință (de necunoscut), frica de sărăcie (de imposibilitatea de a munci) și frica de violență.
Iar plasa de siguranță s-a manifestat de-a lungul vremii în cele mai diverse moduri, de la căsătorie și făcut de copii care să-ți dea un pahar cu apă la bătrânețe până la zidurile de cetate; și de la recursul la horoscop și divinație până la sofisticatele sisteme de protecție socială moderne.
Doar că acestea au, mereu, efecte nedorite: ori nu funcționează, ori sunt prea costisitoare și societățile colapsează. Cetățile au fost, de fapt, cele mai nesigure locuri de pe Pământ, pentru că tentația prăzii în cazul cuceririi lor era mai mare decât frica de-a fi ucis de cei ce-o apărau. Dacă nu mă credeți, citiți istoria celui mai vechi oraș cunoscut, Ierihonul, și numărați de câte ori a fost distrus și reconstruit. Iar despre riscurile proastei sondări a viitorului am fost avertizați deja din mituri: Laius, ucis conform profeției de fiul său Oedip.
Orice plasă de siguranță vine cu un preț, iar moneda în care acesta se plătește e libertatea.
Nu mai puțin costisitoare sunt formele prin care oamenii moderni scapă de frică. Ajunge să ne gândim la cele tocmai trăite cu ocazia pandemiei. Ne-am lăsat întreaga libertate în mâna statului, de frica morții aduse de coronavirus. Apoi, pentru că am uitat că rațiunea de a fi a statului este tocmai îngrădirea libertății tuturor pentru a-i proteja pe toți, ne-am revoltat.
Și asta pentru că nu ne-am mulțumit cu funcțiile regaliene - securitate înăuntrul (poliție) și în afara granițelor (diplomație și armată) - ci am vrut mai mult. Dar nu de la noi, ci de la alții: să facă ei, dar cum vrem noi.
Pasăm toate grijile pe umerii altora, ca niște nevolnici, apoi suntem nemulțumiți de ce primim. Lăsăm altora (statului) educația și cunoașterea, sănătatea, caritatea și solidaritatea, apoi încercăm să impunem, prin mecanismele majoritarismului sau, dimpotrivă, ale victimizării minoritare, felul în care instituțiile ar trebui să se achite de aceste sarcini.
Frica de propria neștiință. Sofisme și bad science
Nimeni, oricât de stăruitor ar fi în a se educa, nu va putea acumula într-o viață toate cunoștințele de care are nevoie pentru a supraviețui. Și, așa cum la prima diviziune a muncii oamenii s-a împărțit în agricultori și păstori, apoi artizani, avansul științific și tehnic a produs o nouă diviziune a muncii. Avem nevoie de specialiști precum medicii, juriștii sau IT-iștii.
Doar că aici apar două probleme. Prima este monopolul statului asupra cunoașterii, care ce tinde să permită apariția în domenii exploatabile politic - economie, sociologie, psihologie, climatologie - de „știință oficială” sau „bad science”, prin contaminare ideologică. Pentru că există două feluri de realitate: cea „naturală”, obiectivă, și cea „intențională”, făcută de om, cum sunt relațiile sociale, economice sau politice și legile ce le guvernează. Al doilea tip de realitate depinde de decizii luate de oameni, motivate de intenții, chiar dacă, la numere mari, pot fi decelate anumite legi ale comportamentului.
Cu pandemia tocmai trăim eșecul de anvergură planetară al științei oficiale. Nu trece zi să nu aflăm de un studiu care contrazice ceea ce un alt studiu afirmase anterior, ambele având în spate aceeași seriozitate științifică, autoritate epistemică și consens al experților. SARS-CoV-2 se ia și nu se ia de pe suprafețe; asimptomaticii transmit și nu transmit virusul; masca previne și nu previne transmiterea. Și nu știința e vinovată, ea așa funcționează, ci faptul că avem așteptări nerealiste și-i cerem mult prea devreme certitudini. Care vin târziu, dacă vin vreodată.
Când ni se oferă „argumente științifice” pentru a ne fi luați bani din buzunar - pentru cauze eco, de combatere a inegalităților sau de creștere a securității - e bine să ne întrebăm dacă nu cumva consensul e (impus) strict politic. Iar comunitatea științifică, lăsată liberă, nu ar oferi, de fapt, răspunsuri la fel de incoerente și contrare precum în cazul pandeimiei.
E bine să (re)învățăm buna și vechea verificare empirică (alături de obligatoriile „cui prodest” sau „follow the money”, când e vorba de folosirea oricărei concluzii științifice pentru politici publice) pentru a decide ce e acceptabil și ce nu, dar a nici nu cădea în excesele celuilalt capăt al spectrului încredere-scepticism, precum antivaxxerii sau flateartherii. Și să nu uităm că lipsa de dovezi pentru nu înseamnă dovadă contra. Dar poate fi destul pentru amânarea unei decizii politice costisitoare economic și social până vom avea informații certe.
A doua problemă este amestecul cercetării științifice cu ideologia (domeniu al alegerii prin execelență, dominat de valori, nu de cunoaștere) sau decizia politică (spațiu al simplei preferințe). Asta se întâmplă la „cealaltă” realitate, care nu studiază natura, ci ceea ce fac oamenii.
Aici lipsa de educație afectează în egală măsură pe decidenți - care, în încercarea de a-și spori puterea și privilegiile iau decizii liberticide, fără a le înțelege consecințele - și pe subiecții deciziilor, care nu înțeleg la timp modificările minore, dar cu finalitate gravă, când se adună. Pericolele au nume pompoase: tehnocrație, epistemocrație, organisme colegiale de control, interes superior/de stat etc.
Dincolo de asta se află însă o realitate simplă: solidaritatea de breaslă, rezumată popular de „corb la corb nu-și scoate ochii”. Mecanismul e simplu: se consideră că o anume profesie este prea complicată pentru ca altcineva decât practicanții ei să fie capabil să judece cazurile de malpraxis. Așa apar organisme colegiale precum CSM, Colegiul Medicilor, Camera Notarilor etc.
Dacă ne uităm în statistici la câte sancțiuni au dat aceste organisme suntem nevoiți să ne întrebăm ce e mai credibil: că aceste profesii sunt ferite de malraxis (deși acesta se arată ca foarte prezent, dacă există un organism exterior care să le evidențieze, precum CEDO în cazul malpraxisului judiciar) sau că ele au devenit mecanisme de mușamalizare. Organismele colegiale funcționează satisfăcător câtă vreme practicienii se concurează reciproc. Dar în momentul în care cei care practică aceste profesii devin funcționari ai puterii, instituțiile colegiale de specialiști devin inoperante.
Apoi vin organismele pe care proasta arhitectură constituțională (e irelevant dacă intenționat sau nu, o societate educată ar fi reacționat de la bun început și ar fi corectat abuzurile sau scăpările) le plasează deasupra sistemului de control reciproc între puterile statului. De exemplu evidentul conflict de interese (moral, că în lege nu am avut înțelepciunea să-l includem) al celor chemați să se pronunțe asupra propriilor privilegii.
Pentru lipsa de educație la decidenți avem un exemplu foarte recent: fostul șef al CCR, care a mitraliat presa cu sofisme miercuri seara. Spune că impozitarea diferențiată a pensiilor speciale ar încălca prevederea constituțională a „așezării juste a sarcinii fiscale”, deși România a avut impozit diferențiat încă doi ani după adoptarea actualei constituții. Ca să nu mai spunem că e greu, pe acest raționament, să susții accizele la combustibil (care nu poate fi considerat lux câtă vreme prețul său se regăsește și în produsele de bază), sau faptul că, în legislația noastră, taxarea veniturilor din jocuri de noroc e mai mică decât cea pe muncă. O fi și munca un viciu...
După un alt sofism cunoscut ca reductio ad hitlerum (referirea la comunism și chiaburi, fără a preciza că averile chiaburilor nu erau privilegii primite de la stat), vine artificiul retoric de care orice elev de-a IX-a care a trecut clasa îl sesizează ca absurd: „această lege nu este constituțională pentru că (…) pensiile de serviciu s-au dat tot în baza unei legi”. Acest raționament spune, de fapt, că e neconstituțional să schimbi legi.
Cum se ajunge aici? Dintr-o modestie intelectuală prost înțeleasă: nu e nevoie să fii specialist pentru a înțelege de ce o decizie luată pe baza unor informații contradictorii sau a unui conflict de interese va fi o decizie proastă. O societate matură știe să aplice principiile „șahului cu doi maeștri” în chestiuni care îi depășesc instrucția. Dar pentru asta trebuie să mențină concurența între astfel de specialiști.
(Pentru cine nu știe fabula: un ageamiu care joacă șah cu doi maeștri nu va pierde ambele partide dacă aplică un truc simplu, acela de a repeta mutările făcute cu albele de unul dintre ei în meciul cu celălalt, apoi răspunsul celui cu negrele contra primului. De fapt, cei doi vor juca între ei.)
Servitutea intelectuală se naște din lipsa de exersare a ceea ce se numește bun-simț, care poate fi întărit prin studiul logicii elementare și spargerea monopolului statului asupra cunoașterii. Iar cele două maladii sociale născute de frica de necunoaștere sunt legalismul și credința în experți.
Legalismul e pernicios pentru că în dezbaterea publică e inutil să discuți dacă ceva e legal sau nu - asta se dezbate în sala de judecată, dacă legea e clară, nu o eroare de legiferare. În democrație noi facem legile, în baza experienței răului pe care vrem să-l prevenim, a valorilor și a opțiunilor. Și, așa cum suntem obligați să respectăm legile chiar când nu suntem de acord cu ele, suntem și liberi, și chiar datori, să le schimbăm atunci când nu mai corespund cu valorile sau opțiunile noastre.
Iar supunerea față de experți se bazează pe neînțelegerea faptului că științele doar informează decizia, nu o impun. De exemplu, deși studiile arată că o substanță face rău, decizia de a o consuma rămâne o decizie privată, altminteri am da legi ridicole de interzicere a sinuciderii (din păcate deja avem). Ca să rămânem o societate liberă putem și avem datoria să interzicem doar ceea ce face rău altora. Dar, desigur, nu e obligatoriu să vrem să rămânem liberi, se pare...