CANNES 2018. Producție belgiană, vorbită în română, cu participare românească, turnată (și) în România, semnată de o regizoare originară din România, Marta Bergman, cu un titlu francez, „Seule à mon mariage”/ „Singură la nunta mea” a intrat, cum arătam într-o altă corespondență, în secțiunea ACID, preocupat ă să susțină difuzarea unui film independent, pe parcursul unui an, în rețeaua sa partenerială, însemnând săli, întâlniri cu spectatorii, participări la festivaluri etc. (...)

Este relevant să ne amintim că aici a fost prezentat și lungmetrajul de debut al lui Radu Jude „Cea mai fericită fată din lume”. Fiecare film beneficiază de treipatru proiecții, de regulă în locații diferite. La prima dintre acestea participă și echipa. În ce mă privește nu am reușit să văd filmul decât la ultima sa programare, la Alexandre III, de pe bulevardul cu același nume, fiind vorba de sala cea mai îndepărtată de Palatul festivalului. (...) O sală nu prea mare, dar plină, disciplinată. Printre spectatori, și un grup de elevi, sever supravegheați de o profesoară.

Filmul se urmărește în tăcere, cu mare emoție, aș zice, fiind în fond și o lecție de educație sentimentală, morală și cetățenească.

Lumea romilor din România

Povestea este simplă, cu izul ei românesc, mai puțin agreabil nouă. Este vorba de lumea romilor din România. Mai exact de o întâmplare, care poate fi până la urmă, a oricărei tinere din țările recent intrate în Uniunea Europeană, ca și din altele mai îndepărtate.

Pamela, mama a unei fetițe de doar doi ani și jumătate, încearcă o soluție de existență prin căutarea prin internet a unui posibil soț. Este frumoasă, seducătoare. Place ochiului unui belgian. Primele destăinuiri grăbite, spune și adevăruri, dar și ascunde câte ceva. Pamela nu are părinți. Se află sub protecția bunicii. Bărbatul, în schimb, are și tată și mamă, amândoi în formă, nu doar în viață, cum îi vom și vedea.

Pamela, dincolo de scuza că nu cunoaște bine franceza, nu-i spune nimic despre fetița ei. În fine, ajunge la domiciliul belgianului, pregătită să i se ofere cât mai repede. Acesta o „respectă”, cum o și spune, așa că amână momentul. Tânăra femeie pare a se grăbi. Și-a lăsat fetița acasă, în satul izolat de lume, în patul strâmt, alături de o păpușă de plastic.

Un montaj paralel ne ține la curent cu cele întmplate. Bunica moare, iar fatița rămâne în grija lui Marian (18 ani). (...) Când Marian vine cu fetița în Belgia, Pamela ezită la început, dar realizează apoi că nu poate trăi fără fată. Îl părăsește pe Bruno și o caută pe copilă în tabăra emigranților.

 

Puncte cheie

Acesta este filmul, o poveste lacrimogenă, cu puncte sentimentale culminante, ilustrând zbaterea unei „inimi de țigancă”, aflată în căutarea drumului propriu, înțelegând până la urmă că nu-și poate abandona fiica. Ar mai fi de semnalat regimul muzicii, cu trecerea de la manele la simfonismul aberant preferat de Bruno, apoi la reliefarea unor instrumentații românești, în secvența horii de la nuntă, de pildă. Regizoarea își cunoaște bine subiectul, îl stăpânește în plan narativ, cu doar câteva ezitări sau inabilități, la care nu-mi propun să mă opresc. Corespondența, pe larg, pe www.evz.ro