Pentru milioane de oameni din toate colţurile planetei, Bono e solistul vocal de la U2 şi atât.

Pentru alţii, considerabil mai puţini, dar în număr foarte mare, irlandezul e un filantrop. Un umanist, un activist al binelui, cel mai devotat susţinător al cauzei celor săraci care nu se numeşte Bob Geldof.

Pentru prestigioasa publicaţie americană "Vanity Fair" - unde dacă nu figurezi, nu exişti - muzicianul atins de geniu e unul dintre cei mai influenţi o sută de oameni de pe glob. E drept, în "The New Establishment", colecţia 2010, apare undeva la şi alţii, adică după Lady Gaga, cel mai fistichiu produs supraevaluat de marketing şi gustat de generaţia Facebook.

Ca oricine, Bono a avut şi are contestatarii săi, de la George Harrison, care îl credea egocentric, sau sarcasticii sce na rişti ai serialului "South Park", până la cei ce îi impută narcisismul, chiar mesianismul, iubirea pătimaşă faţă de propria imagine în luminile scenei ori faptul că e indecent să te adresezi sărmanilor din postura de om putred de bogat. Pentru fostul premier britanic Tony Blair, Bono ar putea fi primministru. Sau preşedinte.

Aşa reiese din volumul autobiografic al lui Blair şi care, dincolo de vâlva firească iscată deliberat în jurul unei apariţii editoriale purtând o semnătură de notorietate mondială, izbuteşte să ridice cortina de pe o su medenie de lucruri necunoscute marelui public (fără legătură cu Bono, imaginaţi-vă expresia feţei fostului preşedinte american George W. Bush când l-a întrebat pe Blair "cum, belgienii conduc Europa?!").

Ipoteza lui Blair nu e chiar atât de hazardată, în cazul în care ţineţi seama de şansele acceptabile cu care ar fi pornit Wyclef Jean în cursa spre preşe dinţia haitiană, ca să nu mai pomenim de chiar cota de 50-1 pe care i-au dat-o bookmakerii de la Paddy Power lui Bono să ajungă în locul preşedintei irlandeze Mary McAleese.

L-aţi văzut, poate, la televizor, pe Bono alături de Medvedev, înaintea concertului U2 de la Moscova. Au savurat un ceai, au stat la taclale şi s-au plimbat pe îndelete pe pontonul reşedinţei preşedintelui rus de la Soci, staţiune unde se fac acum exproprieri sălbatice, ca să vadă tovarăşii canadieni de la Vancouver cum trebuie pregătită organizarea unei olimpiade de iarnă.

Vă veţi fi amuzat atât la gluma de protocol a lui Bono (a venit în Rusia pentru a topi graniţa dintre un fan Led Zeppelin, el însuşi, şi unul Deep Purple, adică Medvedev), cât şi la îndemnul prezidenţial ca U2 să scrie melodii care să unească generaţiile. Vă va fi impresionat Bono atunci când i-a spus şefului statului rus că, dacă s-ar cheltui 40 de cenţi pe zi, până în 2015 niciun copil n-ar mai lua virusul HIV de la mama sa. Şi apoi, politica făcută de Bono pe scena de la "Lujniki".

Fiindcă să spui despre Mihail Gorbaciov, care ţi-ar fi prieten de zece ani, că e "un mare erou al nostru", într-o ţară unde toată lumea îl urăşte, politică se cheamă. Şi să-l chemi pe scenă pe Iuri Şevciuk, starul de la DDT care l-a înfruntat pe premierul - de nu va fi devenit între timp patriarh - Vladimir Putin, tot un gest politic e. Iar aceea nu era singură bubă a rockerului rus cu care Bono a cântat în duet "Knockin’ on Heaven’s Door".

Căci Şevciuk tocmai participase la un marş ilegal, unde se protestase faţă de anunţata tăiere a unei păduri la nord de Moscova, pentru a se face loc noii autostrăzi spre Sankt Petersburg. Unde dai şi unde crapă, gestul amical al lui Bono, şi-a primit un perdaf într-un editorial din "Moscow news" intitulat "Where the trees have no name" (aluzie evidentă la hitul U2). Negru pe alb, Bono era acuzat că după concert s-a suit în avion, în timp ce Şevciuk a rămas să înfrunte autorităţile.

"Înţepătura" avea legătură, probabil, şi cu faptul că, înaintea spectacolului, voluntari de la Amnesty International şi Greenpeace fuseseră săltaţi, iar Bono, ca om politic ce se află, n-a menţionat la microfon de ce eşti luat la întrebări în Rusia azi: când strângi semnături în favoarea celor numiţi "prizonierii conştiinţei" şi vrei ca oamenii legii să înceapă cercetările după uciderea, fără doar şi poate la comandă, unor persoane incomode ca Anna Polikovskaia şi Elena Estemirova.

Aţi da vreodată bani pe bilete ca să vedeţi un politician pe scenă? V-aţi duce în altă ţară ca să îl ascultaţi? Dacă Tony Blair are dreptate, iar legendarul solist al unei trupe unice e politician, la ora la care citiţi aceste rânduri, autorul acestor rânduri exact asta face. Deoarece în România nu sunt stadioane, mă duc la Istanbul să-l văd pe activistul Bono.

Asta-i politica, permiteţi parafraza, ce-mi place!