În noiembrie 2001 eram la Cluj, într-o librărie elegantă, inaugurată de curând, unde, între alţii, am rostit câteva cuvinte cu prilejul lansării unei cărţi.
Era lume multă. La sfârşit, când autorul cărţii s-a aşezat la o masă, ca să dea autografe, a venit la mine un ziarist, care era şi teolog, solicitându-mi un interviu. Am trecut într-un birou unde ne lăsaserăm paltoanele, gazetarul a pornit reportofonul şi am crezut că voi începe să răspund unui chestionar („temă cu variaţiuni”) cu care eram obişnuit de peste un deceniu: raporturile ortodocşilor cu greco-catolicii sau vreo ultimă declaraţie a Patriarhului Alexei al II-lea al Moscovei şi al întregii Rusii… Nu mai ştiu care a fost prima întrebare, însă pe a doua, atât de neobişnuită, mi s-a părut că o primesc în moalele capului: „De câte ori în viaţă aţi fost fericit?”.
M-am recules repede şi am spus cu toată sinceritatea: în vara anului 1975, când am urcat pentru prima oară pe creasta Pietrei Craiului. (Fusese o experienţă colosală, mai ales pentru un om ca mine, sceptic în raport cu toate sporturile şi cu mişcarea fizică.) După câteva secunde de gândire am mai adăugat la registrul „fericirii” minutele în care, la Dingli, în Malta, în aprilie 1990, am putut privi Mediterana de la o înălţime de patru sute de metri: moment în care mi-am amintit, de altfel, de Piatra Craiului… Apoi, în octombrie 1991, când am intrat prima dată în Sfânta Sofia din Constantinopol, pentru că nu mă mai dădeam dus de sub cupola ei. Am trăit atunci o secvenţă de pace şi bucurie indescriptibile şi cred că prin aceeaşi stare trecea o tânără americancă, sau englezoaică, aşezată pe un fragment de coloană la doi-trei metri în apropiere de mine… Când să evoc al patrulea episod, am ezitat: pe de o parte, pentru că gazetarul care mă chestiona era şi teolog, pe de alta, pentru că mi se părea că episodul acela se plasa la graniţa (sau confluenţa) dintre „fericire” şi bucurie. Era toamnă – toamna anului 1985 – şi mă aflam într-un Mercedes 230 pe şoseaua, pustie şi însorită, care leagă Constanţa de Mamaia, pe bancheta din spate. În stânga mea se afla o femeie tânără care-mi strângea puternic mâna aşezată pe cotieră. Era prima dată când cineva îmi împărtăşea cu sinceritate pasiunea stranie pentru automobilele de lux. Nu mă mai urcasem într-un Mercedes din 1982, când mă plimbasem câteva sute de kilometri cu acela al răposatului mitropolit Nestor al Olteniei. Spre deosebire de Bucureşti, la Constanţa, unde puteai să cumperi pe stradă ţigări americane de contrabandă, taximetriştii particulari erau îngăduiţi tacit de Miliţie şi astfel descoperisem Mercedesul şi pe proprietarul său, cu care am umblat câteva zile, acesta constatând mirat: „Chiar vă place maşina…!”. Dar întâmplarea pomenită aparţine mai degrabă domeniului bucuriei. Şi totuşi, cred că am mai adulmecat fericirea a patra oară: în toamna care a premers răsturnărilor ireversibile din decembrie 1989, în decurs de câteva zile – ultimele din noiembrie, primele din decembrie –, petrecute la Căldăruşani. După vreo doi ani, când, între primele cărţi tipărite la Humanitas, a apărut Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, am găsit acolo expresia timpul îmi aparţinea. Asta trăisem şi eu, însă nu într-o puşcărie, cum i se întâmplase lui Noica, ci la o mânăstire.
Începând cu ianuarie 1985, adică odată cu lanţul de ierni geroase bogate în zăpezi, Stăpânirea luase măsura interzicerii circulaţiei automobilelor în Bucureşti şi în alte oraşe. Nu mai umblau pe străzi decât troleibuzele, foarte silenţioase, rare maşini de teren şi unele autobuze. Peste Capitală, mai ales înspre seară, se aşternea o tăcere rurală care îmi producea adevărate crize de melancolie şi de cădere în timp. Astfel, aflându-mă în apropierea Catedralei Sf. Iosif şi auzind un zgomot de tramvai sfâşiind tăcerea aceea înălbăstrită de apropierea serii, m-am simţit pentru o secundă sau mai multe în Calea Rahovei a copilăriei mele, în regimul fonic de la sfârşitul anilor ’50.
În toamna lui ’89, îndeosebi în octombrie, nostalgia îşi avea alte surse: intuiţia de om neimplicat (care nu avusese decât trei luni serviciu – ca profesor în Deltă), de particular, îmi spunea că asistăm la agonia unei perioade istorice, că Pompele Funebre se vor înstăpâni peste epoca în care trăisem până atunci. Şefii de partide comuniste cădeau rând pe rând în Răsăritul Europei şi avea să cadă şi Zidul Berlinului. Cei implicaţi nu făceau nicio legătură între aceste răsturnări şi România şi mă gândeam la oamenii guvernării Antonescu, la Antonescu însuşi, care în august 1944 se dusese două săptămâni la Olăneşti pentru o cură de ape… Eram convins că sfârşitul lui Ceauşescu va fi asemănător cu al lui Cuza, Carol al II-lea şi Antonescu: printr-o lovitură de palat la care vor colabora propriile sale servicii secrete. Este adevărat, uneori deznădăjduiam şi aveam sentimentul că ne rămâne să mai aşteptăm un an sau doi, apoi mă agăţam iarăşi de cuvintele lui Brucan, pe care îl auzisem cu urechile mele la „Europa Liberă” spunând că până în 1990 toţi şefii de stat din Europa Răsăriteană vor fi schimbaţi şi că metastaza istorică pluteşte în aer.
Puseurile de melancolie erau mai puternice ca oricând. Plimbându-mă prin oraş, aveam literalmente sentimentul că îmi iau adio de la o epocă. Între Calea Victoriei şi Piaţa Amzei se găseşte o şcoală unde am învăţat din 1961 până în 1964. Curtea ei se învecinează cu un şir de blocuri. M-am dus acolo şi m-am aşezat pe o bancă, fumând şi privind la copiii ieşiţi în recreaţie, amintindu-mi de învăţătoarea din clasa a treia, o basarabeancă cu puternic accent rusesc, trecută de 50 de ani, care, fără legătură cu lecţia, ne vorbea de „exploatatori” şi de „realizările regimului”. Pe stradă, în contrast cu starea sufletească şi cu tempoul mişcărilor mele, automobilele cu număr galben, de stat, Dacii negre, umblau în viteză, scrâşneau din frâne, conduse parcă de nevropaţi, şi îmi veneau în minte, întocmai ca o muzică, scene din Cronică de familie de Petru Dumitriu, care surprinsese şi el moartea unei epoci şi o făcuse fascinant.
Cine îşi aminteşte de zilele nespus de calde care au precedat data de 22 decembrie 1989 trebuie că îşi aminteşte şi de zăpezile căzute la sfârşitul lui noiembrie din acelaşi an, însoţite de un ger pe măsură. Atunci am plecat la Căldăruşani şi am rămas la mânăstire aproape zece zile. În ajun fusese acolo în vizită o delegaţie de diplomaţi străini acompaniată de securiştii aferenţi, pe care cei doi călugări tineri ai mânăstirii îi numeau „Ierarhia nevăzută”, şi tot atunci răposatul episcop-vicar patriarhal Vasile Costin îi spusese colonelului B., care se ocupa „oficial” de Patriarhie: „Nici aici nu scap de dumneata, nu-mi ajunge că te văd zilnic la Bucureşti?”, după care acela se ridicase „foarte smerit” (povesteau călugării) şi se dusese să mănânce la bucătărie…
În afară de cei doi monahi, Damaschin şi Laurenţiu, ceilalţi 20 de călugări de la Căldăruşani erau oameni foarte în vârstă, în majoritate basarabeni refugiaţi în 1940 sau în 1944. Se aşezaseră cu predilecţie la Căldăruşani şi Cernica pentru că lacurile de aici le aminteau de mânăstirile lor. Unii erau trecuţi de 80 de ani şi n-am să-i uit plângând ca nişte copii la o tundere în monahism – o călugărire – care le amintea de propria lor retragere din lume. Locuiau în cetate, adică în chiliile dintre zidurile ridicate iniţial de Matei Basarab şi refăcute de Ghenadie Petrescu, care stăreţise aici după depunerea din treapta de mitropolit până la moarte, în 1918. Trăiau după cea mai autentică pravilă călugărească.
Stăreţia se afla în afara incintei, într-un corp de clădiri construit spre sfârşitul secolului al XIX-lea, incluzând cancelaria şi apartamentul patriarhului. Ferestrele stăreţiei dădeau spre nord, iar peretele dinspre lac – o latură a lui, pentru că mânăstirea era aşezată într-o peninsulă – era integral vitrat, astfel încât puteai privi, peste apă, pădurile din zare, din care ieşeau toamna căprioarele. În primăvara aceluiaşi an 1989, în Postul Paştelui, venisem aici, spre bucuria stareţului, cu părintele Anania, pe care îl plimbam pe lac, cu o barcă uşoară din fibre de sticlă, ajungând pe apă până la Grădiştea şi comentând epistola celor şapte scriitori pe care tocmai o difuzase „Europa Liberă”. Cu aceeaşi barcă mă plimbasem singur, vara, în timp ce deasupra mea treceau avioanele care aterizau sau decolau de la Otopeni, amintindu-mi că împlineam 38 de ani şi nu ieşisem decât o singură dată din ţară, la vârsta de 14 ani…
Acum, la sfârşitul lui noiembrie ’89 sau începutul lui decembrie, lacul era îngheţat şi câmpurile dimprejur acoperite de zăpadă. Mânăstirea era la un kilometru depărtare de şosea, de lume nu ne legau decât radioul şi telefonul, prin care într-o seară diaconul Ciprian de la Palat îl prevenise pe stareţ că Patriarhul plecase înspre Căldăruşani. Vestea nu prea ne convenea, întrucât ne strica tabietul. Peste o jumătate de ceas apăreau două maşini – Întâistătătorul şi câţiva stareţi de la mânăstirile din Moldova, cărora acesta le-a povestit la masă mai puţin despre vizita pe care tocmai o făcuse în India şi mai mult despre vizita la Papă, în pofida opoziţiei ambasadorului român la Roma, despre care vorbea ca de un şofer sau valet. Egumenii moldoveni ascultau surprinşi şi mi se părea şi mie că era ceva nou, oricum schimbat, în tonul Patriarhului.
De câte ori am recitit expresia „vătuita locuinţă a lui Pantazi”, ulterior anului 1989, mi-a revenit în minte odaia din stăreţia de la Căldăruşani. În jurul mesei din cameră erau patru scaune Empire, îmbrăcate în catifea roşie şi cu spetezele ondulate. Se găsesc nespus de multe asemenea fotolii pe la mânăstirile noastre. Întrucât instalaţia de încălzire se defectase, umpleam întruna soba cu lemne şi temperatura din cameră depăşea 25 de grade (acasă erau cel mult 10 grade). Şi, tot ca atunci când Povestitorul din Craii… a locuit o săptămână la Pantazi, „masa era mereu pusă”. Aceasta deoarece eu mă sculam mai târziu decât stareţul, care pleca apoi la biserică sau la treburile sale administrative. Lectura mea în acele zece zile au fost două volume corpolente de aforisme patristice, în manuscris, alcătuite de studenţii teologi din Sibiu. Citeam şi transcriam din ele până dimineaţă. Mi se întâmpla să meditez îndelung asupra unei cugetări, cum ar fi aceea în care Sf. Ioan Scărarul spune că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea.
Şederea pentru o vreme la o mânăstire nu era pentru mine o noutate; stătusem şi în alte rânduri la Căldăruşani şi locuisem în aceeaşi odaie, în toate anotimpurile. Însă abia acum trăiam senzaţia definită abia ulterior, după ce am găsit expresia la Noica: sentimentul că timpul îmi aparţinea. Mai ales după ce renunţasem la radio şi la telefon.
„Timpul e, aşa, ca o făptură”, i-a spus un ţăran unui etnolog. Aşa mi s-a părut şi mie perioada de zece zile petrecută atunci la Căldăruşani, pentru că m-am simţit fericit fără motiv. O epocă urâtă se sfârşea luându-şi rămas-bun – cel puţin de la mine – în felul acesta. Au venit apoi răsturnările din decembrie ’89. Peste vreo 40 de zile, la începutul lui februarie ’90, eram din nou la Căldăruşani, însă nu-mi găseam locul. A doua zi dimineaţa, abia aşteptam să plec spre Bucureşti. Parcă trecuseră ani, nu o lună şi jumătate. Pentru că trăisem şi eu ceea ce ştiam numai din cărţi: cum e să resimţi asupra ta evenimentul istoric. Apoi, ani în şir, mi s-a părut că trăiesc într-un prezent continuu în care nu se încheagă nici o amintire. Abia în primăvara lui 1997, trecând pe lângă Liceul „Dimitrie Cantemir”, mi-am amintit cu nostalgie de un restaurant particular aflat în apropiere, pe Strada Eminescu, o grădină de vară la care mergeam nopţile cu câţiva prieteni, în ’91-’92, şi am rămas consternat constatând că pot să am şi amintiri ulterioare anului 1989.