Pacienţi diagnosticaţi cu cancer spun că, după ce şi-au revenit, abia aşteptau să discute despre boală.

Sunt mii de feluri în care poţi vorbi despre cancer şi, deşi toată lumea se fereşte să discute despre boală, oamenii care suferă spun că întotdeauna au simţit să împărtăşească cu alţii ce simt când află că sunt bolnavi. Să spună orice, să pună întrebări la care să primească sau nu un răspuns. Orice variantă e pentru ei bună, atât timp cât, aşa cum spun, este vorba de o descătuşare.

În Bucureşti, un centru de consiliere pentru pacienţii diagnosticaţi cu cancer a fost deschis acum un an, pe o stradă liniştită din nordul Capitalei. Pentru oamenii care simt nevoia să vorbească despre diagnostice, doctori, medicamente sau doar să răbufnească în plânsul acela liniştitor, a descărcare, psihologul Patricia Cihodaru îi aşteaptă într-o cameră încălzită de un soare care intră printr-o fereastră mare, cocoţată sus pe un perete şi încadrată cu două tablouri cu flori şi o icoană.

Pe o canapea albă, toţi trec prin etapa povestirii. Se tratează timiditatea şi neîncrederea că, într-o zi, se vor putea întoarce la ce au fost odată.

Viaţa cu un cancer la sân

Mihaela Mircea se aşază pe canapeaua aceea albă, iar Patricia îi stă alături. Psihologul îi ştie povestea şi spune că pacienta e mai tonică şi mai veselă ca niciodată. Sunt trei ani de când a aflat că are cancer la sân. A fost o întâmplare ca, într-o zi de noiembrie, să meargă la un control.

"Împlinisem 40 de ani şi nu fusesem la o consultaţie amănunţită. Dar simţeam ceva. Şi nu simţeam ceva bine. De fiecare dată când îmi pica în mână ceva despre cancer, dădeam deoparte, cu teamă. Şi da, mi-era frică să mi se întâmple tocmai mie. Despre cancerul la sân nu ştiam multe chiar din cauza asta, pentru că refuzam să citesc ceva despre", povesteşte Mihaela.

A făcut o mamografie. Medicul i-a spus, fără menajamente, că are cancer de sân şi-atâta tot, asta e viaţa, merge mai departe, o să se facă bine şi alte încurajări care, într-un moment în care toate vin de-a valma, fără explicaţie, au efectul unei palme peste ochi când tu eşti pregătit să primeşti o strângere de mână.

"Eram convinsă că nu e adevărat, dar nu negam posibilitatea de a fi bolnavă. Şi am început să mă interesez de tratament. M-am dus la Spitalul Fundeni", continuă Mihaela.

Drumul spre Viena

Începuse ca boala să-i facă nopţile albe. La spital nu găsise însă modul în care îşi dorea să fie tratată: "Lăsând impactul pe care îl are diagnosticul, sistemul medical de la noi îţi pune pe cap alte şi alte probleme. De exemplu, profesorul la care am fost îmi facuse o programare pentru un consult după şase luni. Şase luni doar ca să mă vadă. Păi câte n-aş fi putut face eu în şase luni?" Aşa cum avea să povestească, în jumătate de an trecuse deja de ce era mai greu. Şi-a analizat bugetul şi a hotărât, împreună cu soţul ei, să se opereze la Viena. Le-a trimis medicilor de acolo un set de analize, a fost pentru o biopsie şi, pe 24 decembrie 2008, i-au scris că e programată la operaţie pe 14 ianuarie: "A fost un cadou de Crăciun pentru mine".

A ales Viena dintr-un singur motiv: medicii de acolo pot face în aceeaşi intervenţie chirurgicală şi extirparea sânului, şi reconstrucţia lui. Mihaela spune că n-ar fi putut să se trezească după operaţie, să-şi pipăie pieptul şi să dea de o gaură, în locul sânului plin care a fost: "Chiar şi aşa a fost greu. E cutremurător. Simţeam că am ceva în plus, ceva ce nu-i al meu".

900 de euro ziua de spitalizare

Mihaela poartă astăzi o rochie tricotată până la genunchi. Are bretonul prins şi pe deget îi străluceşte verigheta, pe care o învârte din când în când pe inelar. Are doi copii, o fată de 16 ani şi un băiat de nouă. Nu le-a povestit nimic, pentru că, explică Mihaela, n-ar fi înţeles: "Fiică-mea mi-a spus într-o zi să nu mă mai ascund, că nu e proastă şi că ştie ce se întâmplă, de fapt. Dar mi-am protejat copiii de toată nebunia asta".

Tratamentul cu citostatice l-a făcut tot la Viena. Au fost, în total, şase şedinţe. Cea mai grea perioadă a ei ca bolnav diagnosticat cu cancer: "Urât, urât, urât. N-am mai stat la spital, pentru că o zi de spitalizare costa cam 900 de euro, ceea ce era mult. Şi mă întorceam în fiecare seară la hotel, aveam cu mine starea aia de rău. Părul, genele, sprâncenele. Nu mai aveam nimic. Cel mai groaznic lucru pentru o femeie cochetă".

Peruca "cea mai naturală, cea mai frumoasă"

S-a întors în România. Intrase în perioada aia de izolare. După doi ani de la operaţie, ştie sigur că atunci a greşit. "Nu voiam să mă vadă nimeni. Eu am un magazin de haine. N-am trecut pe acolo de când am aflat că am cancer. N-am vrut ca nimeni să mă vadă aşa. Cunoscuţilor mei nu le răspundeam la telefon. Foarte rar ieşeam din casă. O prietenă m-a sunat şi mi-a spus: «Vin la tine. Vreau să te văd în momentul ăsta!». Şi a venit şi vorbeam prin uşă, pentru că nu simţeam că trebuie să mă vadă cineva aşa", povesteşte femeia. Nu mai avea păr şi se chinuia să se uite în oglindă.

Ca să scape de traumă, şi-a cumpărat o perucă: "Am ales-o pe cea mai naturală, pe cea mai frumoasă, pe cea mai scumpă. Când mi-am pus-o pe cap, am înnebunit. Mi-aduc aminte că bărbată-miu era în curte, tundea iarba. Am ieşit şi i-am aruncat-o şi i-am spus s-o facă bucăţi, că nu voiam s-o văd".

Băieţelului i-a spus că a făcut un pariu cu tata, l-a pierdut şi a trebuit să se tundă. "Eu consider boala asta ca pe un dar care mi-a fost dat pentru a învăţa o lecţie de viaţă. N-o consider o pedeapsă." MIHAELA MIRCEA, pacientă

REVENIREA

Prima ieşire în public: fără păr, doar gene false

A renunţat la a se cosmetiza. Pe cap purta eşarfe şi basmale. Venise şi vremea în care, oricât şi-ar fi dorit, nu mai putea să se ascundă: "M-am dus la o petrecere la care veneau mulţi prieteni. Încă purtam băsmăluţă pe cap, pentru că nu-mi crescuse părul. Şi nimeni nu mă întreba despre asta. Nici nu se uitau la mine, de teamă să nu mă simt prost. Dar eu aşteptam să vorbesc. Chiar asta aşteptam. Şi toată lumea se purta de parcă nimic nu s-a întâmplat. Şi, Doamne, câte mi s-au întâmplat".

Acum crede că a fost şi vina ei. Când nu răspundea la telefon, ceilalţi înţelegeau că suferă şi că vrea să uite: "Când îţi revii din starea aceea, ai nevoie de cineva care să înţeleagă atunci când spui că ţi-e rău. Şi să te asculte".

Mihaela spune că statul de una singură a însemnat pentru ea perioada de acceptare a bolii. Aşa a înţeles că, pentru a trece defintiv peste momentul "cancer", trebuie să vorbescă.

Terapia de grup

De anul trecut, din toamnă, Mihaela ia loc, o dată pe săptămână, pe canapeaua albă din cabinetul Patriciei Cihodaru. O oră şi jumate pălăvrăgesc vrute şi nevrute. Psihologul a ajutat-o să se întoarcă la magazinul pe care îl administrează, să iasă în lume, să nu piardă vremea. La o lună după operaţie, a fost naşă de botez. Avea un centimetru de păr pe cap, dar nu s-a mai ascuns. A fost o îndrăzneală: "O cochetărie maximă! M-am machiat frumos, mi-am pus gene false, mi-am cumpărat o rochie şic, pentru că trebuia să fiu moţ acolo. Şi toată lumea care nu ştia prin ce am trecut a spus că-s excentrică, ce tunsoare faină mi-am tras!".

Tratament mai face şi acum, doar cu hormoni. La Viena n-a mai fost de atunci, nici măcar în vacanţă. Pentru ea, locul ăla a fost o destinaţie finală a "Mihaelei care are cancer".

VINDECAREA PRIN PLÂNS

Nicoleta şi consilierea: "E pata mea de culoare"

Doamna Nicoleta plânge în sala de şedinţe, încadrată de o masă ovală şi un rând de scaune. În mână mototoleşte o bucată de hârtie, o pliază, o frământă şi iar plânge. Avertizează de la început că n-o să se poată opri, e mult prea sensibilă. E asistentă medicală şi, deşi a văzut cam toate nenorocirile care se întâmplă prin spitale, nimic n-o poate linişti. S-a vindecat de cancer de col uterin, despre care a aflat acum doi ani. Avea deja destule probleme: mama îi era imobilizată la pat şi cu banii oricum nu o dusese niciodată prea bine. A mers întâi la Spitalul Filantropia, apoi la Colţea. Un medic de acolo i-a spus că există un doctor care mai că face minuni la Spitalul Caritas. "Un maestru, un artist, om al bunului Dumnezeu", spune Nicoleta.

"Devenisem o autistă"

Pentru ea, lipsa banilor a fost un alt motiv pentru care boala şi-a pus şi mai tare amprenta. Pe 19 august 2009, intra în sala de operaţii. Parcă a fost ieri, atât de tare plânge Nicoleta, mototolind hârtiuţa între degete. După ce a ieşit din spital, şi-a luat un concediu de un an şi jumătate. Medicului, cel care i-a spus de la bun început că nu acceptă şpagă, i-a mulţumit cu "o sticlă de scotch, o icoană de la Muntele Athos şi o orhidee în ghiveci". Atât a putut să-i ducă. Mama i s-a prăpădit între timp. Afecţiunea ei, tratată şi aproape vindecată fizic, se transformase într-un dezechilibru mental. "Devenisem o autistă pentru că sufeream o traumă din care nu reuşeam să scap", spune Nicoleta.

Are doi copii, de 27 şi 24 de ani, care i-au fost alături, deşi n-a îndrăznit niciodată să le spună că "mama are cancer".

Ca şi Mihaela, Nicoleta vine o dată pe săptămână la psiholog. Uneori chiar de două ori, pentru că aşa simte, să vorbească despre tot ce i se întâmplă. A mers la terapii de grup, unde a discutat cu alţi oameni pentru care cancerul e doar un ghinion în viaţă: "Zilele în care vin aici sunt petele mele de culoare. E poate o întâmplare că, atunci când vin, e senin. N-am norocul unui loc de muncă la care să merg cu plăcere, pentru că e un mediu ostil. Şi-atunci ăsta a devenit mediul în care mă simt cel mai bine".

Probleme atinse

Patricia Cihodaru e psihoterapeutul care a ajutat-o să-şi accepte boala şi să vorbească deschis despre asta, ca şi cum ar povesti un film care a început prost şi s-a terminat neînchipuit de bine.

"Când a venit prima oară la noi, Nicoleta plângea mult. Dar şi-a schimbat atitudinea faţă de boală şi faţă de ea, în primul rând, pentru că încrederea în sine e aproape de zero dacă nu eşti ajutat să treci peste", spune Patricia.

LA VORBITOR. Patricia Cihodaru discută cu un pacient 90 de minute pe săptămână. Ei îi povestesc tot ce li se întâmplă zi de zi

"N-am putut niciodată, textual, să le spun copiilor mei «mama are cancer». N-am fost un om bolnav. Consider că am fost un om foarte încercat." NICOLETA, pacientă PROIECT

Membrii familiei bolnavului devin "aparţinători"

Ion Gherasim, coordonatorul proiectului Oncosuport din regiunea Bucureşti - Ilfov, spune că grupul-ţintă al lor sunt persoanele diagnosticate cu cancer mamar, de col uterin sau cancer testicular. Sunt 100 de pacienţi care participă în mod constant la şedinţele individuale sau de grup. Pe lângă suferinţa lor, psihologii de la centru tratează cumva şi pe cea a familiei. "Aparţinătorii", aşa cum medicii îi numesc, au de cele mai multe ori probleme în a împărtăşi chinurile prin care trece pacientul.

O altă problemă care se rezolvă la centru este consilierea privind reintegrarea la locul de muncă. "Este ştiut că sunt situaţii în care angajatorii izolează o persoană diagnosticată cu cancer. Prin acest proiect, am dezvoltat şi o relaţie cu mediul de afaceri, pentru a-i conştientiza pe angajatori despre dramele lor şi pentru a-i sprijini", spune Ion Gherasim.

La capul bolnavului, după 47 de ani de şcoală

Doamna Teodoru îi consiliază şi ea pe deznădăjduiţii care bat la uşa centrului să caute pe cineva care să-i asculte. Are 73 de ani şi vine în proiectul ăsta după 47 de ani în care a predat fizica într-un liceu din Capitală. A vrut să înţeleagă ce-i în capul adolescentului din bancă şi s-a dus să facă Psihologia. A renunţat la catedră ca să fie voluntar la Institutul Oncologic, secţia pentru copii. În toamna lui 96, doamna Teodoru intra în saloanele alea mici, în care, pe lângă pacienţi, erau mame mutilate de-atâta durere. Îşi aduce aminte de depresiile lor, despre care spune că erau "profunde". A stat acolo 15 ani. "Pacienţii trebuie să înţeleagă că nu sunt o povară pentru nimeni şi trebuie să aibă mereu un partener de discuţie. Pentru copii, diagnosticul nu e un lucru clar şi nici chiar atât de grav. Pentru părinţii lor însă, e un motiv de panică", spune doamna Teodoru. ÎNCEPUT. Adriana Teodoru s-a făcut psiholog, după ce a predat fizica