CĂLIN HERA: "Între atâtea paradoxuri ale României, mai avem unul: Miron Cozma are dreptate."
Între atâtea paradoxuri ale României, mai avem unul: Miron Cozma are dreptate. Am fost contemporan cu toate grozăviile comise de minerii conduşi de Miron Cozma (şi securiştii infiltraţi printre ei), am înghiţit gaze lacrimogene şi am fost înfricoşat de hoardele sălbatice. Am fugit şi am avut mai mult noroc decât mistreţii de la Balc.
Am spus mereu că pedeapsa lui Miron Cozma a venit prea târziu şi a fost prea blândă şi am fost deranjat aproape personal atunci când Ion Iliescu l-a graţiat, în ultimele sale zile la Palatul Cotroceni. Dar Miron Cozma are dreptate atunci când spune că a fost nedreptăţit prin revocarea de a doua zi a graţierii.
Se pune întrebarea: ce faci atunci când te pişcă un ţânţar, te gândeşti la protecţia animalelor sau îl striveşti? Se poate face o întreagă discuţie. Miron Cozma a pişcat mai mult decât un ţânţar, se poate spune. E un om şi avem pretenţia că trăim într-un stat de drept, se poate răspunde. Eu aleg să mă plasez în tabăra a doua, deoarece sunt convins că, în România, poate fi mai bine numai dacă există principii sănătoase, acceptate de cât mai mulţi, şi legea e dreaptă şi respectată.
Nici nu contează ce simţăminte sau presiuni l-au determinat pe Ion Iliescu să-şi încheie mandatul cu afacerea „graţierea revocată“. Graţierea pe furiş de pe 16 decembrie şi revocarea laşă din 17 decembrie 2004 înseamnă apucături de politruc comunist şi dispreţ faţă de lege. Nu cred că există multe lucruri mai grave (cel puţin ca mesaj) pe care un şef de stat le poate face.
O grămadă de analişti politici cu morgă de atotştiutori clamează încă: Iliescu e cel mai mare politician postdecembrist pe care l-a avut şi îl are România. O idioţenie! Iliescu a făcut atâtea gafe monumentale de parcă ar fi sabotat cu bună ştiinţă dezvoltarea şi modernizarea României. Lupta lui împotriva Justiţiei pare programatică. Execuţia soţilor Ceauşescu după un simulacru de proces a fost acceptată, în decembrie 1989, de cei mai mulţi dintre români. Dă-l naibii de dictator, s-a spus, bine că am scăpat de el! Felul în care s-a procedat atunci e însă definitoriu pentru ceea ce a urmat.
Vă mai amintiţi decretele din seara de 12 ianuarie 1990? Atunci, la presiunea străzii (cu Dumitru Mazilu pe tanc), Ion Iliescu a decretat reintroducerea pedepsei cu moartea şi interzicerea partidului comunist. A doua zi, mânat de alte presiuni sau simţăminte, şi-a revocat decretele. Să mai vorbim despre manipulările legate de Piaţa Universităţii, despre chemarea minerilor şi minciuna ulterioară că nu el i-a chemat? Şi câte, şi câte. Vă mai amintiţi de vila din Primăverii pe care şi-a cumpărat-o la preţ de garsonieră la finalul celui de-al doilea sau al treilea mandat (altă chestie neclară, a fost al doilea sau al treilea?), acela care s-a încheiat în 1996?
Azi ne-am obişnuit să luăm ca pe o fatalitate faptul că avem o Constituţie ambiguă, căreia i se pot da interpretări contradictorii. Azi ne uităm la Curtea Constituţională ca la Mecca, întrebându-ne al cui joc îl vor face judecătorii de data asta. Să nu uităm, însă: toate acestea sunt opera celui mai mare politician postdecembrist şi a oamenilor promovaţi şi protejaţi de el!
Dacă l-aş întâlni pe Ion Iliescu în autobuz, i-aş ceda locul. Dar atât. Găinăriile lui şi marile lui netrebnicii fac parte din socoteala sa cu Dumnezeu. Cât despre marele politician... Ştiţi de ce PSD pare fără viitor şi de ce o mulţime de oameni cumsecade fug de acest partid ca de dracu’? Din cauza Bunicuţei celei Rele.
Recomandările noastre
