În noiembrie 1993, plecam din Constanța în primul meu voiaj cu o navă comercială, îmbarcat pe cargoul de 4.800 TDW Snagov
Eram încărcați cu semințe de floarea soarelui, vrac, și aveam ca port de destinație, orășelul francez denumit, cum altfel, Sete, punctul sudic al celebrului Canal du Midi. Am ajuns acolo cam canarisiți pe tribord, cu înclinație de cam 5-6 grade pe tribord, că marfa nu fusese „rujată” cum trebuie și „fugise” în timpul unui „bulău” din Marea Ionică, între Matapan, punctul sudic al Peloponezului și Capul Pasero, omologul său sicilian.
După ce am descărcat am plecat pe coastele Liguriei, la Genova, unde am stat 18 zile. Mi-aduc aminte că de-acolo mi-am cumpărat și un televizor Grundig. Am dat pe el 235 de dolari. Cu unul în plus față de cât îmi dăduse Cristoiu pentru un voiaj de minimum trei luni.
Am plecat de acolo pe la jumătatea lui decembrie, încărcați cu mărfuri generale, către Bombay, India. Înainte de plecare, tot echipajul se aprovizionase, consistent, cu bere Peroni, care era în Italia cea mai ieftină pe vremea aia și care e acum fiță pe la noi prin țară. Unde mai pui că armatorul ne făcuse o surpriză și, în loc de sucurile de „antidot”, fiecare marinar primise câte un „picior” de bere pentru Crăciun și altul pentru revelion. Adică, în total, zece lăzi de bere, la 330 ml, cu câte 12 sticle în fiecare. Asta în plus față de ce-și cumpărase fiecare. Cabina mea arăta ca magazia unei cârciumi și la fel și ălelalte.
Crăciunul l-am făcut în Marea Roșie, pe undeva între Port Sudan și Geddah, din Arabia Sudită, iar revelionul ne-a prins în Golful Aden, după ieșirea în Oceanul Indian, la travers tribord de insula Socotra și la babord de Mukalla, din Yemen. Crez sincer că tot drumul dintre Genova și Bombay a rămas jalonat cu sticle goale de bere Peroni, din metru în metru. Că s-a băut ca la balamuc pe vaporul ăla și mai aveam și niscaiva Metaxa luat din rada Pireului, bașca o „cisternă” de vin la „chirpic” de carton cumpărat din Franța.
Dar distracția a fost alta. La Genova, unde văzui și casa lu’ Columb, fiecare membru al echipajului, a primit câte un calendar cu gagici în pielea goală de la ship-chandler-ul navei. Acu’ fiecare a făcut ce a crezut de cuviință cu respectivul cadou. Eu l-am păstrat cu sfințenie în chesonul meu și l-am adus acasă, la București, la sfârșitul lui februarie când m-am repatriat prin Karachi, Pakistan.
Ajuns în țară, după ce mi-am revenit din nebuneala voiajului și am debarcat în redacția EVZ, care era, pe atunci, în Casa Presei Libere, fostă a Scânteii, am dus calendarul la „prăvălie”. Și, cum erau la mare modă „fonfleurile”, adică un fel de știri gonflate care azi se numesc, modern, „fake-news”, m-am apucat să scornesc câte o poveste despre fiecare dintre cele doișpe gagici pozate indecent, dar teribil de mișto. Când am ajuns la ultima, nu mai știam ce dracu’ să mai scriu, chit că fiecare avea un mic CV sub numele lor.
Norocul meu a fost că se nimerise prin București fostul meu coleg de școală de marină Doru Iordache, care era corespondent de Constanța al „Bulinei roșii”, specializat în principal pe Marina Militară. Și cum stăteam noi la „una mică” la bufetul ziarului i-am zis: „Bă, nu mai am idei pentru gagica asta. Unde mai pui că nici nu i se văd gambele în poză. Zi și tu ceva...”. Ăla se umflă de râs și se pune pe inventat și cu sprijinul meu minor.
Și, așa, a ieșit un articolaș mișto în care o botezasem pe tipă Arlette Booster, o localizasem în Canada, la Vancouver și, în povestea sa, care era a noastră, spuneam că era un topmodel care avusese un accident groaznic în care-și pierduse ambele picioare de la genunchi în jos. Numai că firma de modelling îi oferise o șansă, că era frumoasă, și poza în pielea goală, dar numai de la rotule în sus. Și, finalul a fost apoteotic și ne-a dat și titlul. Ideea era că frumușica „invalidă” avea și un profit fain. Că, era în mare dezbatere pe la noi, atunci, chestia cu scutirea de impozit pentru handicapați. Or, Arlette Booster era handicapată și nu plătea impozit pe venit. End of story.