Transparența și argumentele contează enorm, dar nu sunt decisive. Reaua-credință din culisele politicii zădărnicesc uneori până și cele mai bine intenționate și corecte acțiuni politice.
Despre ce iluzii este vorba?
- Iluzia unei reușite a DNA și Justiției în destrămarea, palpabilă și reală, a mecanismelor corupției instalate în gestionarea banilor și averii publice;
- Iluzia reașezării României într-o adevărată demnitate europeană printr-un plan deștept și ambițios de relansare economică.
Căderea iluziei Nr. 1 este ilustrată ”magistral” de imaginea procurorilor DNA care ”paradesc” cetățeni nevinovați pentru că, simultan și paradoxal sunt independenți, dar și protejați de conducerea DNA chiar atunci când comit abuzuri catastrofale. La fel, iluzia se prăpădește din chiar perspectiva esențială a statului de drept când se întocmesc și se adoptă protocoale secrete între instituțiile justiției și SRI care, independent de intenția ce a stat la baza elaborării lor, au deschis calea unor grave abuzuri. Când justiția poate să condamne pe baza unor documente secrete, la care cel acuzat și apărătorii săi nu au acces, actul de justiție guvernat de lege își pierde atât substanța cât și sensul.
De ce a fost nevoie ca protocoalele să fie secrete? Ce aveau de ascuns inițiatorii lor de ochii și mintea cetățenilor și a presei libere? Dacă (să admitem) cei care au inițiat protocoalele erau convinși că apără o rațiune de siguranță națională, atunci ei înșiși ca apărători ai democrației ar fi fost capabili să înfrunte transparent și profesionist inevitabila polemică publică.
Să-mi fie iertat că dau în continuare două exemple din propria mea experiență de prim-ministru. Unul terminat cu insucces iar celălalt cu succes. În octombrie 1990, revoltat de evidentele manipulări operate de oameni politici care, așa cum aflam, erau șantajabili cu dosarele lor de colaboratori ai fostei Securități, transformată în SRI, am cerut public ca totalitatea arhivei Securității, a cărei denumire criptată era "Centrul de Informare și Documentare" (CID), să fie preluată integral de Parlamentul României, singurul în măsură ca în temeiul prerogativelor sale de organ suprem al democrației să decidă cum să se procedeze în continuare cu utilizarea acesteia. În ideea și actul meu politic era fundamental ca societatea românească să se dezintoxice de uriașa manipulare și influență operate de Securitate în regimul de dictatură. Din nefericire nu am avut succes. S-au opus cu strășnicie directorul SRI, Virgil Măgureanu și Președintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, cărora din păcate le-a cedat și Ion Iliescu.
Exemplu de (relativ) succes a fost dat de momentul de la finele lui octombrie 1990 în care am decis că singura cale de a însănătoși economia era liberalizarea prețurilor. Am ales, ca și în exemplul anterior, să procedez în deplină transparență și totodată înarmat cu solide argumente în favoarea înființării unei reale economii de piață. Am susținut o dezbatere televizată live cu liderii celor patru mari confederații sindicale din care a ieșit învingător punctul de vedere al Guvernului.
Transparența și argumentele contează enorm, dar nu sunt decisive. Reaua-credință din culisele politicii zădărnicesc uneori până și cele mai bine intenționate și corecte acțiuni politice, așa cum s-a întâmplat în cazul arhivei Securității. Despre acestea mai scriu și în ce privește căderea iluziei Nr. 2.
Am pledat insistent în ultimul timp, reluând neclintita mea pasiune pentru scoaterea României dintr-o poziție și o imagine de periferie europeană, pentru elaborarea unui adevărat plan strategic de relansare economică. Am argumentat plecând de la numeroase idei excepțional de valoroase, pe care cine vrea cu adevărat le găsește în țara noastră la oameni cu mare experiență și mari realizări în cariera lor profesională cât și la oameni mai tineri, care au dobândit prin talent și tenacitate o cunoaștere solidă a lumii în care trăim. Am repetat cu încăpățânare că Guvernul nu are absolut nimic de pierdut, ci numai de câștigat dacă ar declanșa elaborarea, pe domenii și direcții prioritare, a unui vast plan de relansare. Am constatat însă cu totul altceva. Guvernul s-a împrumutat cu circa 15 miliarde de Euro, fără să existe transparență în cheltuirea acestor bani, în timp ce mobilizarea în intenție, cel puțin, printr-un program investițional, a unor sume semnificative care ar urma să fie injectate în economia țării, a fost în mod evident și în cel mai bun caz, doar demagogică.
Am fost un dușman al regimului ceaușist și apoi un critic cât se poate de aspru, dar și rațional, al stării economiei românești dusă de voluntarismul și arbitrariul dictatorului către o gravă fundătură. Însă marile amenajări hidroenergetice de la Porțile de Fier I și II, de la Vidraru (Argeș) sau de pe Lotru, începutul proiectelor de construire a șase unități nuclearo-electrice la Cernavodă cu o putere totală de 4200 MW sau a canalului magistral Siret-Bărăgan, nu avem cum să nu le privim ca opere realizate cu iubire de țară. Astăzi însă țara se luptă, atâta cât mai poate, cu o incompetență agresivă și cu aceleași mecanisme nederanjate ale corupției.
Societatea nu se imunizează în lupta cu lăcomia și setea de putere. Cu oameni ajunși în politică și în justiție, pe pile, combinații și relații, cu un slab sau chiar inexistent profesionalism, fără o experiență reală în domeniul în care au fost puși să administreze, avem ceea ce vedem cu toții că avem: impotența în orice încercare de așezare a administrării țării într-o albie curată, de cinste și corectitudine.
Nu există decât o singură șansă (și poate o nouă iluzie): o cotitură în funcționarea politicii.
Recomandările noastre
