Într-un final de roman scris de Erich Maria Remarque - i-am uitat titlul - întorși de pe front, în prima duminică de după încheierea Primului Război Mondial, foștii camarazi își dau întâlnire la o bere. Civili deja, unii mai eleganți, alții mai ponosiți, unii mai guralivi, alții mai tăcuți, pe cale să revină la îndeletnicirile de la care războiul i-a smuls, aceștia descoperă că cel mai stingher și modest dintre ei era eroul de până în urmă cu câteva zile. Era acela urmat pe front fără umbră de îndoială, pentru că știa ce are de făcut acolo unde moartea plutea peste toți fără clipă de răgaz. Acum, la bere cu camarazii pe care îi scosese vii dintr-un labirint cu puține ieșiri, viteazul redevenit un simplu tâmplar nu îndrăznea să se facă auzit în fața foștilor săi camarazi, volubili, siguri pe ei și eleganți în costumele lor de intelectuali prosperi. Citit în adolescență, finalul romanului mi-a rămas înfipt în minte ca un semn de exclamație pus la sfârșitul unui mare adevăr, acela care spune că doar situațiile limită scot la iveală marile caractere. Mi-am amintit de acest final de roman zilele trecute, atunci când am aflat povestea ultimelor minute din viața unui bunic evreu.
Shlomo Ron, un bunic în vârstă de 85 de ani, trăia în kibbutz-ul Nahal Oz, aflat în apropierea graniței cu Gaza, împreună cu soția, două fiice și un nepot. Era unul dintre fondatorii kibbutz-lui, loc unde se așezase din anul 1951. Tot acolo și-a cunoscut soția și și-a crescut împreună cu ea cei trei copii. Lucra de la începuturi ca lăcătuș și era o vedetă locală pe scena culturală a kibbutz-ului ca actor și cântăreț.
În dimineața zilei de 7 octombrie, atunci când teroriștii Hamas au început să-i masacreze pe rezidenți, bunicul Ron, soția lui, Hannah, două fiice și un nepot erau împreună. Pe măsură ce a devenit clar că teroriștii se mutau din casă în casă, iar urletele și zgomotul rafalelor de arme automate arătau clar că urmează să fie și ei executați, bătrânul a decis fără să clipească ce are de făcut. Și-a încuiat familia într-o cameră ceva mai izolată și mai sigură, iar el s-a așezat pe fotoliul său din sufragerie, cu aerul că este singur.
Nu și-a greșit socoteala. Teroriștii l-au împușcat de cum l-au văzut, după care au lăsat restul casei necontrolat și au trecut la alte case, la alte execuții. După ce a fost ucis, alte grupe de teroriști au dat buzna, au văzut un mort întins într-o baltă de sânge, l-au crezut singur acasă și au mers mai departe fără să mai cerceteze restul locuinței. În tot acest timp, familia lui s-a aflat într-o relativă siguranță în adăpostul lor, până când spre seară au fost salvați. În mod sigur, au știut ce s-a întâmplat cu bunicul Ron.
„A ieșit în sufragerie, s-a așezat în fotoliul lui și i-a așteptat. Iar ei, ucigașii, au venit, au văzut un bărbat bătrân și singuratic stând într-un fotoliu, l-au împușcat și au mers mai departe. Nu le-a trecut prin minte că acest bătrân își proteja cea mai dragă comoară, soția și familia, și de aceea au trecut mai departe. Așa au fost salvați mătușa mea Hannah, verii mei și fiul vărului meu.” În puține cuvinte și printre lacrimi, o nepoată, Irit Shamir-Bertz a rezumat actul de sacrificiu al unchiului ei, pentru „The Times of Israel”.
Cum ziceam, din ascunzătoarea lor, cei din familie au știut cu siguranță că cel care i-a salvat de la o moarte sigură nu mai este. Ce o fi fost în sufletul lor? Nu știu să răspund, pentru că nu-mi pot închipui, dar nu cred că era ceva diferit față de ceea ce era în sufletul mamelor evreice, despărțite de copii lor, pe peronul stației de cale ferată de la Auschwitz.