În ziua aceea, toate îi merseseră în plin. Se trezise, ca de obicei, cu noaptea-n cap. Oile le avea la stână, departe, pe sărătură, pe Măicaneasca, și până s-ajungă-ntr-acolo luă bătătura la bani mărunți.

Nici nu se lumină bine de ziuă când înhămă roaibele la căruță și se pierdu pe drumul colbuit, mușcând dintr-un coltuc de pâine, cu gândul la ale sale. Caii cunoșteau drumul, n-aveau nevoie de bici și nici de înghionteală. În trapul lor sacadat, ușor estompat de praful drumului, nici nu simți când ajunse la năluca lecuitoarei, o cruce din piatră, bătrână, bătută de ploi, dar încă în putere, cu înscrisuri ascunse.

Se zicea că a fost adusă odată cu descălecatul pe aceste locuri a ciobanilor de peste munți, din Ardeal. Din căruțele cu coviltir, alături de butii, de putineie pentru brânză, de corlăți și sarici, ciobanii coborâră  cu grijă și o cruce de piatră pe care o înălțară în plin izlaz, acolo unde-și instalară și storiștea.

La doi pași  săpară și o fântână adâncă ce purta în pântecele ei cea mai rece și cea mai bună apă. Ce loc de popas și de închinăciune putea fi mai bun în calea drumețului cuprins de sete  și de gânduri? Aici, pe aceste câmpii singuratice, muntenii se pierdură peste izlazuri cum nu văzuseră până atunci, cu iarbă mai altfel decât cea din lunca Râmnicului, roșietică și rezistentă la secetă.

Era iarbă de sărătură, naltă  până la brâu pe care oile o mâncau cu nesaț și de la care se obținea un lapte gras, cum altul nu era. Nu degeaba, peste ani, însăși coroana regală își făcuse, cu tot dichisul, aici, la Olăneasca, o brânzărie despre care unii dintre săteni își aduc și-acum aminte. Nu degeaba se duse vestea în cele patru zări despre ciobanii de aici.

Victor Simion, cel care se opri la lecuitoare pentru a-și adăpa caii, dar și pentru a îngenunchea să se roage pentru binele alor săi, era unul din urmașii acestora. Nalt, bine clădit, cu un zâmbet lăuntric, așezat, își făcuse gospodărie pe cinste. Oi, vaci, porci, păsări  se amestecau în ograda-i mare și mereu curată. Cai ca ai lui, mai rar!

Pusese mâna, cu bani buni, pe o roaibă cumpărată tocmai de la Ionseion, o fermă de prin preajma Iencii, unde hălăduiau  armăsari cu copite cât fundul găleții de la fântâna lecuitoarei. Pe roaiba asta, pusă-n hăisa căruței și care trăgea acum, în drum spre stână, domol, o iubea la fel ca pe copiii săi. Blândă, te încălecai pe ea fără nici o teamă, intrai pe sub burta ei, ferindu-te să nu-ți facă vreun rău.

La fel de mult  avea grijă și de cea mică, roaibă ca și mamă-sa, mai înaltă, mai trăgace, pe care o dezmierda ca pe un copil cuminte  și harnic. La fel de ascultătoare, ca și acum, când câinii, din perdelele de stuf ale stânei, se repeziră înspre căruță, bulucindu-se către stăpân .

Ziua întreagă puse treburile la punct, lăsă ciobanilor tocmiți vorbă despre ce și cum, aruncă în căruță o oaie ce-și prinse piciorul într-o stănoagă de la târlă, apoi, o luă agale, către casă, pe drumul Guliancăi. Pe asfaltul încins caii tropăiau mai apăsat, mai cu luare-aminte, cu gândul, poate, la ieslea îndestulată de pe bătătură.

Cum stătea așa, obosit, gânditor la treburile de-a doua zi, dintr-odată roaiba a mare se prăbuși. Rupse șleavurile, o trase și p`a mică după ea, hamurile se încurcară, din urmă mai să-i bușească o mașină. Oiștea plesni  ca o  scovergă, amplificând panica. Victor nu se pierdu cu firea, cailor li se mai întâmplă sa cadă așa, tam-nisam.

Lăsă hățurile libere, coborî, trase căruța mai la fereală și se apucă să deshame iepele. Roaiba cea tânără se ridică, supărată parcă de situația creată. Cea mare, însă, nici vorbă. Crezu că-i glumă, întru-nceput, dar, mai apoi, când puse mâna pe roaibă și văzu că-i înțepenită, împietri și el. A făcut cum a făcut și-a urcat-o în căruță. Acasă, nici vorbă să se ridice.

Toată noaptea a stat lângă ea.  Gemea a neputință. Ochii mari, sticloși voiau să spună ceva, de mâncat nu mai mânca,de găleata cu apă nici nu se atingea.

Zorile îl prinseră pe Victor la poarta veterinarului.  Acesta a venit, i-a făcut roaibei o injecție, a dat din cap, semn ca iapa asta, păcat de ea, nu mai are zile multe de trăit și că ar fi bine să-i curme suferința decât să o bâzâie muștele pe bătătură. Zilele se scurgeau odată cu vlaga din animalul  atât de drag.

Slăbea  văzând cu ochii, dar lui Victor nici prin gând nu-i trecea să țină cont de sfatul doctorului. „Mai bine să moară pe bătătura mea, decât s-o arunc de vie în Puțu-sec”, își zicea, împăcându-e cu ideea că, o muri-n-o muri, el a făcut tot ce putea face.

Într-o noapte de august, la vremea când poama dădea în pârg, Victor se chinuia să adoarmă, cu gândul tot la roaibă. Ațipi. Se făcea că alerga, nebunește, călare pe roaibă în drumul către stână. Din lună se prefirau boabe de mărgăritar care se spărgeau în urma lor, amestecându-se cu praful lăsat de  copitele ascultătoare ale calului. Greierii se opinteau din greu pe arcușul viorilor, iar liliecii fâlfâiau de colo-colo, ca înainte de furtună.

O apucă de căpăstru, o smunci, dar roaiba, ca o nălucă, se repezea tot spre-nainte înghițind izlazul. Se opri, ca prin farmec, la lecuitoare. Liniștea din jur îl înspăimântă. Victor încercă să dea bice roaibei, dar aceasta rămase stană, aidoma  crucii de piatră. Coborî, o apucă de căpăstru, care, nu se știe cum, rămase cu el în mână.

Roaiba dădea din cap, vrând a-i spune ceva. Într-un târziu, se dumiri, luă căpăstrul, dădu ocol lecuitoarei de trei ori și-l așeză jos, la baza crucii,  pe o pală de iarbă înrourată. Roaiba necheză, se lăsă încălecată și-și văzu de drumul știut.

... Victor sări ca ars, visul îi furase somnul, se dădu jos din pat și ieși afară pe bătătură. Roaiba, nemișcată, cu ochi sticloși, cerea îndurare. Îi desfăcu căpăstrul, încălecă pe roaiba cea mică și luă drumul stânei peste câmpia însingurată. Luna deja pornise, înaintea lui, într-o călătorie lungă pe sărătura cu iarbă roșie și se lăsa, obosită, pe după vâlceaua de salcâmi dinspre Salcia.

Ajunși la lecuitoare, Victor coborî cu căpăstrul roaibei în mână, dădu de trei ori ocol crucii, îl lăsă jos pe iarba umedă de roua dimineții, îngenunche, își făcu cruce, cum îi era dat și luă, apoi, drumul înspre casă. Nu-i prea venea să creadă de ceea ce făcuse, nici măcar nu spuse cuiva despre fuga lui în noapte.

Roaiba nu dădea nici un semn de revenire. Roaiba lui, ajunsă acum un stârv își aștepta sfârșitul. Nici ochii sticloși nu mai  străluceau ca altădată. Dar, la vreo săptămână, când Victor intră în grajd, mai să scape găleata cu apă din mână!: iapa molfăia niște boabe de porumb de care nu se atinsese de loc până atunci. Bău, chiar, și o înghițitură de apă, puțină, dar bău. O săgeată, plăcută, caldă, ascuțită îi inundă trupul. Se rugă celui de sus s-o aibe în grijă și s-o tămăduiască.

 La vreo săptămână, în crucea nopții, câinii îl treziră, lătrând ca la dușman. Ieși repede afară, acolo unde câinii tăbărâseră pe ceva mare și negru-n noapte. Doamne, roaiba era în picioare, trăsese la șură, mâncând de zor lucernă! Ușurel, ca pe un copil  mic, apucă iapa de căpăstru și o plimbă prin ogradă.

Picioarele din spate o ascultau, călcătura era cea știută, însă picioarele din față, de la glezne în jos se târau a neputință, mersătură de om șchiop. „Las că te face tata bine”, vorbindu-i ca unui prunc în timp ce deschidea ușa grajdului, bușumând-o cu un șomoiog de paie și umplundu-i ieslea cu bunătățuri.

Iapa începu să se întremeze, zilnic o scotea de frâu și o învăța, cătinel, să meargă. Când rămânea singură în curte, roaiba se uita cu jind în lungul drumului lecuitoarei la căruța ce ieșea pe poartă la care era înhămată  cea mică.

Un dor nebun de ducă o apuca, un dor pe care și-l ostoi abia peste câteva luni, atunci când Victor o înhămă la căruță, de-a dreapta oiștii. Se frământă câteva clipe, apoi porniră în trap grăbit. La lecuitoare, pline de nădușeală, trase  la fântână. După ce Victor le umpu ulucul cu apă curată , se pierdură, lăsând în urma lor un norișor de praf, pe drumul către stână.

... Povestea asta adevărată am auzit-o de la Victor Simion, într-un martie pe ducă, de Bunavestire. La Olăneasca lumea era în sărbătoare. Se sfințea lăcașul bisericii satului pentru care generații de-a rândul se chinuiră și nu reușiră s-o ridice. Un miros de iarbă crudă venea de pe sărătură, acolo unde soarele se aciuase  de teama singurătății.

Steaguri tricolore fluturau ici-colo, bătute-n ținte la bagdadia caselor. Flăcăii, îmbrăcați în costume naționale scoaseră caii de prin grajduri, îi țesălară, le împletiră cozile, aruncară pe ei velințe înflorate țesute de mână și-i încălecară, adunându-se ciopor la marginea satului, în așteptarea unor oaspeți de vază de la oraș.

... În fruntea tuturor, roaibele lui Victor Simion...