Trăiesc de zeci de ani cu două mari spaime, de câte ori ies în public, cu un text, un discurs sau dacă doar particip la o prezentare de orice fel. Prima este frica de mediocritate și a doua este groaza de ridicol.

Teama de ridicol acum nu mai există pentru mulți, pentru că ridicolul este redefinit în fiecare zi, poate doar țopârlănia și prostia te mai fac ridicol, dar nici astea nu mai au definiții clare.

Frica de mediocritate, pe care cred (sper) că o au mai toți cei din generația mea s-a format, probabil, în anii de competiție din copilărie, când concuram pentru aproape orice, de la mediile din clasă până la concursurile, pe echipe sau individuale, sportive sau de aptitudini. Cursele de orice fel pentru o recunoaștere colectivă cred că ne-au format ca niște cetățeni maturi competitivi, cu revendicări ferme atunci când consideram că am atins un anumit nivel de performanță.

Dar cum a ajuns competitivitatea să inspire teama de mediocritate și nu pe cea de a fi codaș? Mecanismul, așa cum îl văd eu, e simplu. Premiantul și codașul au demonstrat în  timp că aveau cele mai mari șanse de a face în viață ceva. Sună nedrept, dar asta e realitatea. Unii prin cunoștințele acumulate, având mintea antrenată pentru a învăța, ceilalți prin atitudinea rebelă, sfidătoare la adresa regulilor, premianții și codașii la învățătură s-au numărat mereu printre câștigătorii – sau, dimpotrivă, ratații de răsunet - generațiilor noastre.

Mediocrii, însă, s-au păstrat mediocri toată viața. Anonimi pe vecie, cu cariere șterse, cu vieți gri, cu neveste lipsite de culoare, cu vacanțe devenite și ele o rutină. Sunt rău, dar, după ce mă veți înjura cu voce tare, să vă audă colegii, în sinea dumneavoastră o să îmi dați dreptate. Mediocritatea nu are leac! Nu e mortală, dar nici nu trece, mori cu ea de gât, îngropat sub o cruce pe care scrie doar anul nașterii și cel al morții.

Așa am crescut noi și nu numai noi, o întreagă lume s-a dezvoltat așa. Cu premii, cu stimulente, cu participări la concursuri, cu tot ceea ce stimulează ambiția, dorința de a fi mai bun, nu ca în mesajele motivaționale, ci mai bun decât alții, pentru că în goana după resurse omul se întrece cu alții, nu cu sine.

Mentalitatea s-a schimbat între timp. Primele învinse au fost lucrurile, multe și mărunte, învățate pe dinafară de copii. Normal că erau inutile ca valoare informativă, dar ele făceau parte din ”gimnastica minții”, obligatorie pentru dezvoltare, așa cum flotările și alergarea nu au valoare educativă, ci ajută mușchii să se întărească, să contribuie la un organism sănătos.

Ducă-se poeziile memorate! Ducă-se și serbările, pentru că puneau presiune pe copiii care pot spune versuri în public!

Dar premiile? Cu astea ce mai avem? Pun presiune, normal, dar nu e o presiune care pregătește pentru viață? Nu cred că îi pregătim pentru o viață în care totul ți se cuvine și nu lupți pentru nimic.

Facem o petiție națională pentru stoparea festivităților de premiere? Pe cine protejăm, pe premiant, pe codaș, pe elevul mediocru? Și cum îl protejăm? Că doar colegii și profesorii se cunosc între ei, știu clar care sunt buni la învățătură și care nu. Mă întreb dacă fără premii elevul bun mai este recompensat pentru efortul său sau cel slab mai este stimulat să se forțeze pentru a recupera.

E o întrebare retorică și ea primește un răspuns mincinos de la cei care spun că premiul gâdilă doar orgoliul părinților și bunicilor. După mine, premiul este lecția de viață primită de elev că muncind poate primi ceva mai mult decât cel care lenevește în pat, cu telefonul în brațe.

Dar eu sunt doar un exponent al unei generații ce stă să treacă.