Liderii de la Londra au ignorat voința alegătorilor exprimată prin votul de la Brexit, de a stopa imigrația. Efectul ar putea fi devastator.

Reproducem mai jos un comentariu din Politico al lui Matthew Goodwin, profesor la Universitatea din Kent și co-autor al cărții „Brexit: Why Britain Voted to Leave European Union”.

Imediat după votul pentru Brexit de anul trecut, a existat multă confuzie în legătură cu motivele care au împins 17 milioane de oameni să bifeze căsuța „Leave”.

Răspunsul, pe care între timp l-am aflat, se rezumă la un singur cuvânt: imigrația. Cu toate acestea, de la referendum încoace, dezbaterea politică a evitat acest subiect în mod constant.

Dacă Marea Britanie continuă să se concentreze pe economie și pe viitoarele relații externe în detrimentul reformei imigrației, Brexitul va fi doar începutul unor tulburări politice majore.

Îngrijorarea privind libera circulație, imigrație și impactul său asupra țării a fost în mod evident principalul motiv din spatele Brexitului: cercetările au arătat că persoanele care s-au simțit îngrijorate în legătură cu imigrația au fost nu doar mai dispuse să minimalizeze riscurile Brexitului; ele au fost și mai dispuse să meargă la vot - și să aleagă „Leave”.

O prezentare grafică a răspunsurilor a mii de persoane care au declarat că au votat pentru Brexit și care, printr-o întrebare deschisă, au fost chestionate în iulie 2016 de ce au votat pentru ieșirea Marii Britanii din UE ilustrează răspunsul majorității zdrobitoare: imigrația.

Evident, la aceste îngrijorări privind identitatea s-au adăugat și alte nemulțumiri: un puternic sentiment că politicienii și presa nu ascultă dorințele poporului; că economia, politica și cultura britanică sunt dictate tot mai mult de Londra; și că politicienii și presa au fost prea dispuse să pună sentimentul de rătăcire socială și culturală pe seama bigotismului și ignoranței.

Dacă liderii ar fi luat în serios aceste îngrijorări, contractul social privind imigrația ar fi fost reînnoit, nu rupt.

În schimb, îngrijorările au fost iscate mai întâi de Laburiști care au decis, încă din 2004, să elimine controalele la trecerea frontierei asupra cetățenilor din UE, apoi de promisiunea nerespectată a Conservatorilor de a reduce drastic imigrația, de la „sute de mii la zeci de mii”.

Liderii politici au subestimat dramatic potențialul politicilor identitare și astfel Tony Blair și David Cameron au devenit (fără intenție) arhitecții Brexitului.

Tema imigrației i-a unit pe conservatorii înstăriți cu muncitorii calificați, care au depășit numeric muncitorii de stânga, iar această alianță, cu un impuls din partea UKIP, s-a impus la urne în favoarea Brexitului.

De ce este acest lucru important acum? Modul în care guvernul gestionează Brexitul - și eșecul de a aborda frontal problemele acre l-au provocat – ne arată că nu a învățat nimic din greșelile sale și există riscul ca întregul ciclu să se repete.

Așa cum ziaristul John Harris (de la The Guardian – n.r.) nota: „Singura ajustare care pare că se va produce după Brexit este că Londra va deveni și ceva mai puțin bogată din cauza micșorării City-ului.”

Nimic de mirare că atunci când institutul IPSO-Mori arăta recent că 85% dintre simpatizanții Laburiști și cam jumătate dintre Conservatorii care au votat pentru Brexit au sentimentul că actualul sistem continuă să îi favorizeze pe cei bogați și puternici.

Premierul Theresa May a insistat în discursul său din ianuarie 2017 că trebuie să pună capăt libertății de circulație și astfel să scoată Marea Britanie din piața unică europeană.

Însă nimeni nu a discutat serios despre cum să reconstruiască încrederea publică într-o chestiune care, de una singură, a provocat cea mai dramatică schimbare în situația politică din ultimele decenii, dacă nu mai mult.

Dezbaterile s-au concentrat pe comerț, economie și – pentru că Marea Britanie se bazează atât de mult pe serviciile financiare – pe soarta City-ului.

Cu toții am găsit suficient timp pentru a dezbate orice aspect posibil privind viitorul relațiilor noastre comerciale cu UE – de la modelul norvegian la modelul canadian, de la modelul elvețian la modelul turcesc și la o mulțime de alte modele.

Am dezbătut orice aspect posibil al repercusiunilor economice; de la dreptul de a face afaceri în City dacă ai sediul într-o altă țară, membră UE la chestiunea dacă bancherii chiar ne părăsesc și pleacă la Frankfurt; de la costul economic estimativ al unui „soft Brexit” la impactul financiar al unui „hard Brexit” și al revenirii Marii Britanii la regulile Organizației Mondiale a Comerțului.

Pe de altă parte, alegătorii au fost bombardați zilnic de o avalanșă de previziuni economice, care păreau să facă total abstracție de opinia publică, chiar și înaintea votului.

Și totuși nu am avut nici o discuție de asemenea amploare în legătură cu modul în care ar ar trebui să arate viitoarea politică privind imigrația și cum ar putea aceasta să fie construită pe baza unui consens național.

Nu am discutat deloc de ce atâția alegători au avut sentimentul că ne îndreptăm într-o direcție greșită. Printre cei care consideră că Marea Britanie „a mers mult mai prost” în ultimii zece ani, 73% au votat pentru Brexit. Doar 40% dintre cei care au apreciat că „lucrurile au mers ceva mai bine” au votat pentru Brexit.

Am pus aceasta pe seama austerității și am mers înainte, ignorând în mod convenabil faptul că economia britanică înregistra al 48-lea său trimestru de creștere economică când UKIP a apărut prima dată în 2004, cu ani buni înainte ca criza economică să lovească.

Partidele noastre par incapabile să susțină o astfel de dezbatere. Partidul Conservator este cu ochii pe donatorii din City, iar Laburiștii se tem să scoată cel mai mic cuvânt despre imigrație și identitate.

Un eșec colectiv de a pune aceste întrebări și a declanșa o dezbatere amplă despre Brexit ar putea cu ușurință să se întoarcă împotriva noastră.

Imaginați-vă pentru o clipă un lung acord de tranziție, care să păstreze elementele principale ale calității de membru al UE, urmat de o înțelegere ceva mai „diluată” pentru ca Marea Britanie să adopte un regim de imigrație liberal, în schimbul accesului la diverse componente ale pieței unice europene. Majoritatea electoratului britanic ar vedea într-o asemenea înțelegere favorizarea economicului în detrimentul identității, sau a Londrei în detrimentul națiunii în ansamblu.

Nu ar trebui să ne așteptăm ca alegătorii să ridice din umeri dacă se vor simți abandonați încă o dată abandonați de guvern. Mult mai probabil este că ei se vor mobiliza și se vor orienta către o mișcare politică și mai radicală, care va face ca UKIP și Nigel Farage să pară ca o varietate, ceva mai ciudată, a conservatorismului britanic de stil vechi.