Se împlinesc astăzi 144 de ani de la ivirea pe lume a celui ce avea să fie considerat părintele sculpturii moderne, rămas în istorie (și) pentru o propoziție dragă mie: „Eu nu sculptez păsări, ci zboruri”.
În plină isterie Brâncuși-Rimes - în sfârșit, hazardul a rezervat culturii noastre hărtănite o ieșire în decor de brechingnius (binevenită de altfel)! -, m-am frământat preț de câteva minute în ce mod să marchez aniversarea lui Brancusi, cum îl cunoaște lumea bună.
Fără să fac apel la „ambasadoarea” Rimes/Rîmeș, fără să trec în revistă, aberant și obositor, iubirile bărbatului Constantin, am hotărât să onorez mai jos câteva amănunte biografice mai puțin cunoscute din viața Brâncușiului genial.
Alegerea povestioarelor și a miturilor care au învăluit în timp figura lui Brâncuși a fost operată (și) în funcție de umorul degajat la prima citire. Dar să-i dăm drumul, ce mai!
Știați că?
Brâncuși le dădea nume de bărbați femeilor care-i deveneau ucenice doar pentru a le putea înjura ori de câte ori acestea îi stârneau mânia?
Motivul Coloanei fără sfârșit n-are legătură, cum s-a înrădăcinat deja la noi, cu porțile și casele țărănești din Oltenia, ci cu un banal șurub de teasc care a dezmeticit în mintea genialului artist ideea infinitului?
Brâncuși nu se dădea în vânt după lectură, dar iubea dicționarele Larousse?
Cu Polaire la teatru
Brâncuși mergea deseori la teatru, în Paris, însoțit de „cățaua” lui favorită, Polaire? Avea o lojă rezervată și se distra atât de copios încât cerea bis actorilor preferați până când era izgonit din sală?
„Brâncuși își donează atelierul din inima Parisului statului comunist român. Statul, reprezentat de o fostă țesătoare și de un cetățean cu patru clase, girați de Academia Republicii Populare Române - păstorite la acea dată de Mihail Sadoveanu - refuză. Totul se întâmpla la începutul anilor ’50”. Nimic mai fals!
O fumigenă românească
Constantin Brâncuși nu numai că nu și-a donat atelierul statului român, ci atunci când l-a donat, pentru că, da, l-a donat, dar statului francez, al cărui cetățean era, a pus și câteva condiții extraordinare.
Una dintre ele merită amintită. Pentru ca donația să fie valabilă, iar francezii să beneficieze de potențialul atelierului ce urma să fie transformat în muzeu, în testament era stipulat clar că autoritățile pariziene n-aveau voie să miște, să modifice sau să micșoreze nici măcar cu un milimetru „templul” brâncușian!
Și asta în ciuda faptului că atelierul se găsea și se găsește și astăzi în creierul Parisului, unde foamea de spațiu se potolește regește.
Săraci și proști
Așadar, balivernele care au modelat mitul donației refuzate de statul român, vânturate de zeci de ani pe meleagurile natale ale sculptorului, ar trebui scuturate, odată pentru totdeauna, în coșul istoriei sau etichetate, că tot e la modă, la categoria „fake-news”.
Nu de alta, dar măcar să evităm capcana previziunii aceluiași Brâncuși, făcute cu mulți ani în urmă, la revenirea în țară, de la Paris: „V-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci, și mai proști”.
A avut un copil din flori?
Știați că Brâncuși ar fi avut un copil din flori? La Paris s-a bârfit mult despre un băiat, John Moore (rezultat, se spune, din relația lui Brâncuși cu pianista și asistenta sa personală, neozeelandeza Vera Moore).
Dar că Brâncuși n-ar fi renunțat la gusturile sale sofisticate nici în ultimele zile de viață? Obișnuit să bea șampania rece, mereu rece, multă, aceasta i-ar fi provocat până la urmă o pneumonie puternică. Și fatală!
Care au fost ultimele cuvinte ale artistului?
„Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor”.
Constantin Brâncuși s-a născut pe 19 februarie 1876, în Oltenia, la Hobița, și a murit în data de 16 martie, 81 de ani mai târziu, la Paris, în capitala Franței.