Aproape întreaga Românie de după război era convinsă că marele comic Constantin Tănase a murit în urma unor bătăi primite la Comandamentul Trupelor Sovietice, după ce ar fi rostit pe scenă un cuplet care suna astfel: „A început cu der, die, das/ Şi am terminat cu davai cias/ Davai cias, davai soţie/ Haraşo tovărăşie”.
Se mai spunea că atunci când Tănase a spus acest cuplet, a apărut cu patru-cinci ceasuri pe fiecare braţ şi cu o pendulă alături. Am auzit şi eu, în adolescenţă, oameni care jurau că aşa s-au întâmplat lucrurile.
În 1947, scriitorul Ioan Massoff, cel mai important istoric al teatrului românesc, a tipărit o carte intitulată Viața lui Tănase, apărută la Editura „Vatra”, în paginile căreia se ocupă pe larg de ultimele zile din viaţa lui Tănase şi de cauza morţii sale petrecute pe 29 august 1945. Massoff are o cu totul altă perspectivă pentru sfârşitul lui Constantin Tănase, care a aflat de la radio de prăbuşirea regimului Antonescu – se afla la ferma sa de la Săftica. La întoarcerea în Bucureşti, a constatat că mai toate teatrele din ţară suferiseră de pe urma bombardamentelor germane, inclusiv Teatrul „Savoy”, aşa încât, în primele două luni consecutive loviturii de stat, Tănase nu avea unde să joace. Tot ce a putut să facă – şi îl urmărim în continuare pe istoricul literar – a fost să caute un nou loc unde să-şi desfăşoare spectacolele. Şi a găsit unul, relativ impropriu, în clădirea fostului circ „Paladium”, din capătul dinspre Cotroceni al bulevardului Elisabeta, pe care îl va transforma în scenă de spectacol. Cu toate condiţiile precare de la „Paladium”, unde a fost urmat cu fidelitate de mai toţi colaboratorii săi, afluenţa publicului a întrecut orice aşteptări. Fiind însă stare de război, iar circulaţia oamenilor pe străzi interzisă după ora 10 seara, reprezentaţiile începeau la ora 5 după-amiaza, iar matineele la ora 2 după-masa. Astfel încât celebrul cuplet – real sau imaginat – nu ar fi putut fi auzit decât în ultimele luni din 1944 sau în primăvara anului 1945 până în ziua de 25 aprilie, când a încetat contractul. Peste iarnă erau excluse reprezentaţiile, întrucât nu exista încălzire la „Paladium”. S-ar putea ca Tănase să fi apărut şi să fi spus pe scenă ceea ce atâţia oameni au considerat o realitate. Este exclus însă că sfârşitul i s-ar fi tras de la o vizită silită la Comandamentul Sovietic.
La o săptămână după ce Constantin Tănase şi actorii săi părăsesc podiumul din bârne de lemn de la „Paladium”, marele comic apare pe 1 mai – şi iarăşi îl cităm pe Ioan Massoff – „în fruntea artiştilor care manifestează de Ziua Muncii, în rândul întâi, în mijloc, la braţ cu Mia Apostolescu...”. Iată ce se mai spune în cartea lui Massoff la pagina 382: „Toate bune – cam până pe la 15 august. Zi călduroasă. Tănase – aşa cum nu îi era firesc – a intrat într-o bodegă de pe strada Câmpineanu să bea o bere – bere rece care i-a dat dizenterie. Tănase şi-a dat seama că greşise cumplit. Ajuns acasă, i-a şoptit cumnatei: «Am făcut o prostie care cred că o să mă coste viaţa. Numai să n-audă Virginica (soţia sa)».”
În ziua de 17 august, actorul a început să resimtă dureri cumplite la un picior şi a trebuit să îşi anuleze prezenţa la un festival. A urmat o perioadă de 12 zile în care a fost vizitat de vechii săi prieteni din Teatrul de Revistă, dar şi de numeroşi medici, iar în dimineaţa zilei de 29 august s-a stins din viaţă.
Reacţiile presei au fost pe măsura măreţiei celui dispărut. „A murit omul cel mai popular din ţară”, scria în „Semnalul”, unde iscălea cu Maximil, ziaristul G. Milian. La rândul său, un om de mare prestanţă intelectuală, Al. Mironescu, scria în „Fapta”: „Într-un anumit sens, nu-i deloc nepotrivit să vorbim de C. Tănase ca de o energie naţională, ca de un actor naţional”.
Reproducem din volumul din Ioan Massoff: „Înmormântarea s-a făcut în după-amiaza de vineri, 31 august. Întreaga zi a fost dominată de tristul eveniment al înmormântării popularului actor. (...) Toate ziarele au publicat articole elogioase despre cariera lui Tănase şi ample reportaje asupra «ultimelor sale clipe». (...) Ceremonia a început la 3 după-amiază. Era impresionantă rotonda Ateneului cu lumea care ocupa scările şi balcoanele. // Un sobor de 16 preoţi şi patru protoierei, în frunte cu episcopul-vicar al Patriarhiei, a oficiat slujba. Au început apoi cuvântările...” Au vorbit atât directorul general al teatrelor, N.D. Cocea, cât şi Octav Livezeanu, secretar general în Ministerul Artelor, din partea Guvernului. Impresionantă a fost şi prezenţa bucureştenilor pe străzi în timp ce trupul neînsufleţit al actorului era dus spre Cimitirul Bellu: „Pe strada Franklin, din pricina năvalei publicului care se călca în picioare pentru a-l vedea ultima oară pe Tănase, coşciugul era să se răstoarne. Numai cu multă greutate, după ce s-au făcut cordoane care să ţină în loc puhoiul de lume, cortegiul s-a putut pune în mişcare. // Trotoarele, până în mijlocul drumului, erau înţesate, iar balcoanele şi acoperişurile, ciorchine de oameni. Cortegiul a pornit încet pe Calea Victoriei. Şi din străzile laterale se revărsau valuri de oameni care se striveau pentru a-l vedea pe Tănase. Cei mai mulţi plângeau, unii îngenuncheau... Şi pe strada Rahovei, pe strada 11 Iunie, până la Cimitirul Bellu, lumea nu s-a rărit la fel. La cimitir, valuri de oameni sărmani, de prin partea locului, îl aşteptau pe acela de care ei legau noţiunile de artă şi de veselie.”
Reportajul se sfârşeşte cu această precizare: „Tănase a fost un drept-credincios, el avea cultul morţilor şi ţinea la pomenirea lor”. În alt loc din carte, Ioan Massoff nu uită să amintească faptul că Tănase a ctitorit o şcoală şi câteva biserici.
Cu adevăratul sfârşit al lui Constantin Tănase se mai spulberă un mit, altul, aparţinând aceleiaşi epoci, fiind întemeiat pe o vizită a lui Lucreţiu Pătrăşcanu la Cluj, în 1946, când acesta ar fi spus că este mai întâi român şi abia apoi comunist; mit spulberat de istoriografia recentă.
Recomandările noastre
