Pe data de 29 iulie 1912, la Bucureşti, s-a născut Nicu-Aureliu Steinhardt (N. Steinhardt), fiul lui Oscar şi al Antoanetei Steinhardt.

Tatăl, inginer, a făcut studii în Elveţia, unde a fost coleg cu Albert Einstein, iar mama era înrudită cu marele psihanalist Sigmund Freud, pe care Steinhardt l-a şi întâlnit de două ori. Copilăria şi-a petrecut-o în comuna Pantelimon şi, cu toate că provenea dintr-o familie de evrei, a fost atras de mic de tradiţiile creştine.

Cea mai mare pasiune a lui a fost însă lectura, pasiune care nu l-a părăsit până la sfârşitul vieţii. Deşi a terminat Facultatea de Drept şi a devenit doctor în drept, atenţia lui s-a îndreptat mereu spre domeniul literelor.

Purificat etnic

A fost membru al cenaclului „Sburătorul”, condus de E. Lovinescu, în 1934 a debutat cu volumul În genul… tinerilor, iar din 1936 a început să scrie pentru Revista Fundaţiilor Regale, colaborare care a încetat în 1940, din cauza unei acţiuni de „purificare etnică”.

La începutul anului 1960 a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat şi a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. A urmat infernul din închisorile comuniste, însă, la Jilava, a fost botezat întru ortodoxie de ieromonahul Mina Dobzeu.

Muncitor necalificat

Din 1964, cînd a ieşit din închisoare, a locuit împreună cu tatăl său într-o garsonieră din Bucureşti, câştigându-şi traiul ca muncitor necalificat. În toată această perioadă s-a dedicat lecturii şi scrisului, iar în 1972 a definitivat prima variantă a capodoperei sale, Jurnalul fericirii, manuscris confiscat în două rânduri de Securitate.

În 1980 a fost primit în rândul monahilor de la Mănăstirea Rohia din Maramureş, unde a pus bazele unei mari biblioteci. Tot aici s-a stins din viaţă pe data de 30 martie 1989, lăsând în urmă o operă impresionantă şi o moştenire culturală nepreţuită.

Fragment

„Steinhardt. Bughi mambo rag”, Colecția „Biografii romanțate”

Îl întreb unde tot pleacă atunci când nu e la lucru. Îmi răspunde că la biserică. Se duce la ortodocși. De când era mic, îi plăcea foarte mult să se închine, iar la liceu a făcut ore de religie creștină, pentru că așa și-a dorit, deși putea foarte bine să fie scutit. Evreii nu erau obligați să învețe așa ceva. Pe atunci era doar o toană pe care i-o îngăduiam fără să mă gândesc prea mult la ce înseamnă.

Îl întreb ce s-a întâmplat cu el în pușcărie. De fapt, în gând îl întreb, pentru că în realitate doar mă sprijin de mâna lui. Am ieșit să luăm aer. Avem o biserică în apropiere, dar el nu se duce la asta. Dispare prin te miri ce colțuri ale orașului și mă tem pentru viața lui. Uneori văd lângă bloc parcată câte o mașină neagră, lustruită și mă gândesc că în ea e cineva care ne urmărește.

Nevoia de miracol

Alteori aud în spate oameni care merg în ritm cu noi, poate un pic mai încet. Rămân acolo minute întregi și pot auzi tot ce discutăm. Eu încerc să şoptesc și el la fel, probabil din reflex.

E nevoie de un miracol în țara asta, zic. „Ce fel de miracol?“ Cum ce fel de miracol? Un miracol care să ne scoată din tot rahatul în care ne aflăm, îi explic, iar el se încruntă. Îi văd jumătate de față, în timp ce alunecăm pe bulevard. Îmi face semn să tac din gură: „Nu mai spune lucruri din astea. Nu de un miracol e nevoie. Ce să facem cu așa ceva?“.

Îi spun că eu oricum sunt bătrân, nu mai am timp, dar el, cu puțin noroc, ar putea trăi un miracol. Îmi răspunde că nu caută un miracol. Poate tu nu cauți, dar poate alții caută. Poate că motivul pentru care te tot duci tu la biserică e miracolul ăsta. Poate că dacă aștrăi acest miracol m-ai vedea și pe mine la biserică împreună cu tine. Pe mine și pe alții, cine știe. Iar el zice că nu e drept. Că nu așa merg lucrurile. Din nou, discuția despre miracole. Mai bine mi-aș fi cusut gura.

Pași în spate

Am un picior beteag și unul din ce în ce mai slăbit. Am un ochi bun și unul ca vai de el. Nicu e fiul meu, iar mai nou Nicu e și corpul meu, uneori îmi împrumută picioarele lui, mâinile, ochii și urechile sale. Eu am totuși nevoie de un miracol, dar nu-l mai plictisesc cu asta.

Aud în spate aceiași pași și sunt sigur că și el îi aude. Într-o zi sunt surd, în alta sunt ager ca ogarii, nici eu nu mă mai recunosc, sau poate că nu sunt eu, poate că Nicu aude pentru mine.
Alteori mergem pe un trotuar al bulevardului, mă uit la blocuri, la mașini și într-o secundă ne aflăm pe cealaltă parte a străzii. Aș vrea să-l întreb pe Nicu dacă poate să-mi explice cum am făcut saltul ăsta, dar mă tem că mă va crede nebun.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției.

Cine este Lavinia?

Lavinia Bălulescu s-a născut pe 12 martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin. Este scriitoare şi jurnalistă. A publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică: Mov (Prier, 2004), Lavinucea (ediţia I, Cartea Românească, 2007; ediţia a II-a, Casa de Pariuri Literare, 2017), Zmeii sînt de treabă (împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, Paralela 45, 2018), La mine-n cap (Cartea Românească, 2013), Terasa Fericirii (Polirom, 2018).

Este prezentă în mai multe antologii, iar două povestiri ale sale au fost transformate în scurtmetraje în regia lui Marius M. Bogdan. Scrie şi pe blogul personal, Ferma de gînduri. Lavinia locuieşte în Cluj-Napoca.