O istorie de 95 de ani a vânătorilor de munte. Din Crimeea şi Caucaz până în Afganistan, pe schiuri sau în Humvee-uri, moartea e la fel.

Oasele lor jalonează Europa din Caucaz şi Crimeea, până în Munţii Tatra. Numai în al Doilea Război Mondial, 74.208 dintre ei au făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie. În ultimii cinci ani, alţi opt au căzut la datorie, la mii de kilometri depărtare de ţară. Îi vezi rar, la defilări, când politicienii se mândresc cu ei şi îi scot pe stradă. Sau, când sunt decoraţi post-mortem. Altfel, îi găseşti doar în cazărmile lor de la poalele Carpaţilor. Până nu demult, şosetele albe, răsfrânte peste carâmbul bocancilor, îi făceau de neconfundat. Uniforma li s-a schimbat de multe ori în aproape un secol de existenţă. La un singur lucru n-au renunţat, în ruptul capului: la schiurile din lemn. Au fost chiar şi desfiinţaţi de ruşi, care s-au răzbunat astfel pentru neputinţa de a-i învinge. Sunt singurii din întreaga Armată care au privilegiul să poarte berete verzi. Sunt elita forţelor terestre: vânătorii de munte.

Navigatorul dintre munţi

Ovidiu Conduruţă are 44 de ani şi, de 30, e cu arma în spinare. A terminat Liceul Militar de Marină şi se visa amiral. Nici el nu ştie cum a fost, pe rând, rachetist, transmisionist, ofiţer cu specializarea în logistică şi, în cele din urmă, a ajuns vânător de munte. Colonelul e comandantul Batalionului 21 "General Leonard Mociulschi", încartiruit la Predeal, din cadrul Brigăzii 2 Vânători de Munte.

"Suntem elita forţelor terestre! Avem misiuni în teren inaccesibil altor arme", e mândru Conduruţă. "În spatele biroului de comandant stă, rezemată de perete, o pereche de schiuri. "Am o vârstă, nu mai am aptitudinile celor tineri...", oftează vânătorul de munte: "Da' am participat, personal, la descoperirea locului accidentului elicopterului israelian prăbuşit în Abruptul Guţăului!".

De copil a fost îndrăgostit de navigaţie. Râde: "Acu' fac navigaţie montană!". Pe braţul stâng are emblema Batalionului 21: două spade încrucişate peste o floare de colţ: "În Afganistan nu sunt aşa flori. Doar stânci...". A stat vreo şase luni pe acolo.

Cu Piranha la "plimbare"

În Afganistan a fost şi locotenentul Mircea Merluşcă. De două ori. Jumătate din viaţă a petrecut-o în uniformă. Adică 14 din 28 de ani, că şi el a început tot cu liceul militar. Vlăjganul, de un metru optzeci, atârnă 96 de kilograme de muşchi şi oase. La vânătorii de munte nu faci burtă.

Prima oară a fost pe front când locul TAB-urilor a fost luat de noile Piranha. "Am dus şase transportoare în «teatru». Le-am arătat colegilor ce pot face blindatele. Am fost instruit de producător. Sunt net superioare TAB-urilor! Au, însă, multe probleme ce pot fi rezolvate. Stau bine la «protecţie» dar, din fericire, nu s-a putut verifica chestia asta!", bate în lemn locotentul.

Adică, blindatele Piranha n-au călcat peste vreun DEI - "dispozitiv exploziv improvizat". Principala temere a patrulelor de acolo.

"Am tras în ţinte «vii». Da' n-am omorât pe nimeni!"

Lui Merluşcă nu i-a trecut niciun glonţ pe la ureche. "Singurele momente tensionate au fost atacurile cu foc indirect. Nu s-a tras în mine!", povesteşte veteranul. A tras el în "ţinte vii": "Da' n-am omorât pe nimeni!".

E mândru de crenguţa de brad de pe pe epoleţi. "Din punctul meu de vedere suntem o armă de elită, peste infanterie. Depinde cine apreciază şi standardele de comparaţie. Infanteriştii au multe aptitudini, da' noi avem ceva în plus!".

Are poveşti de război. "Relieful e mai avantajos pentru talibani. Nu e vegetaţie! Mediul în care activează le influenţează destul de puţin acţiunile. Cred că s-ar adapta uşor şi într-un relief ca al munţilor noştri", răspunde specialistul la întrebarea dacă peisajul montan de acolo e mai dificil ca cel de acasă, unde s-au antrenat.

"Pe DN1 se moare mai des ca în Afganistan!"

Lui Merluşcă i-au murit doi camarazi. Mai mulţi au fost răniţi. "Primul a fost căpitanul Unguraş, ofiţer ca mine. Conştientizezi că nimeni nu e protejat în realitate! Până atunci, nu înţelesesem clar că şi ofiţerii pot avea de suferit de pe urma «evenimentelor»... Un duş rece!", se înroşeşte la faţă locotenentul când îşi aduce aminte de camaradul căzut: "N-a fost o revelaţie, ci o accentuare a ideii!".

A fost diferit când a murit Claudiu Chira: "În primele două minute am ignorat informaţia. Apoi, am realizat. M-am temut că-mi va afecta moralul... N-a fost aşa!".

Cu o moarte toţi suntem datori: "Pe DN1 se moare mai des ca în Afganistan!".

"E o mândrie să porţi bereta verde! Pe vremuri, când aveam militari în termen, până la jurământ, n-aveau voie să o poarte. Era o cutumă nescrisă!" PLT. MAJ. RĂSVAN ERVIN OROS, vânător de munte

ŞTIINŢA SUPRAVIEŢUIRII

O sută de kilometri, prin munţi, în 13 ore

Plutonierul major Oros ştie munţii noştri precum un taximetrist străzile oraşului.

"Putem face ce alţii visează... N-am ieşit cu corturi iarna, la exerciţii de două-trei zile, de zece ani! Munţii? Mă cunosc toţi cabanierii!", se laudă veteranul de război.

"Toţi vânătorii ştiu să facă capcane. De oameni sau animale! Să facă un adăpost... Ştim toate plantele şi animalele comestibile şi necomestibile!", e mândru de ştiinţa sa Răsvan Oros. Spune că, în afară de cioară şi de plămânii de vulpe, un vânător de munte mănâncă orice: "Unul de-al nostru, singur, în pădure, poate supravieţui cu săptămânile! Da' niciodată nu e singur. Sunt minim doi".

La concursul "Patrula Carpaţilor" a luat locul I. A parcurs pe jos traseul: Sinaia - Cota 2000 - Piatra Arsă - Peştera - Babele - Crucea de pe Caraiman - Vârful Omu -Valea Cerbului - Cabana Diham - Trei Brazi - Predeal. O sută de kilometri în 12 ore şi 53 de minute! Vânătorul de munte e modest: "Da' eram cu zece ani mai tânăr!".

POZIŢIE

Suntem egali cu americanii, deşi uneori ne uităm puţin în sus la ei. E mai bine să fii prieten cu afganii decât inamic declarat. Mâncarea rămâne un limbaj universal

Ostaşul a "muncit" cot la cot cu aliaţii americani. "Nu ştiu ce pregătire au, dar la misiunile în comun riscul era asemănător. Primele acţiuni cu ei mi-au crescut încrederea în forţele mele", spune Merluşcă.

Recunoaşte că avem un sentiment de inferioritate.: "Noi ne uitam la ei puţin cam în sus. Am văzut că putem face aceleaşi chestii! Fiind mai mulţi, e normal să aibă mai mulţi morţi!", povesteşte fostul comandant de patrulă prin munţii afgani. Avea în subordine 30 de inşi şi ca mijloace de transport câteva Humvee-uri.

Relaţionarea cu afaganii, arma principală!

După o primă fază de familiarizare, Merluşcă şi oamenii săi au trecut la adevărata lor misiune: relaţionarea cu localnicii. "Ultimul nivel era când îi rugam să ne spună părerea lor despre noi. De era bună, ne întorceam cu hrană şi medicamente. Foarte important, împreună cu un ONG american, US AID, le-am săpat o fântână şi i-am ajutat să-şi facă un sistem de irigaţii", povesteşte locotenentul cum a reuşit să se bage pe sub pielea lor. Identificase problema: lipsa apei potabile: "Le-am dat bani pentru irigaţii, cam 1.800 de dolari în monedă locală".

Mircea Merluşcă evită să pronunţe cuvântul taliban. La fel, refuză să spună ceva despre principala cultură a afganilor, macul opiaceu. "Nu vreau să spun nimic despre asta!", o retează, privindu-te în ochi. MISIUNE. În Afganistan, important e să te îapropii de localnicii FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Tainele gastronomiei afgane

Vânătorii de munte şi-au căpătat liniştea şi au câştigat la capitolul imagine. "A dispărut ostilitatea! La final, ne-au invitat la o serbare în cinstea noastră. Nu m-am dus... Şeful satului m-a certat, a doua zi. Că, de ce n-am venit!? Tăiaseră o oaie, o fierseseră şi o acoperiseră cu orez!", îşi aminteşte cătana ce festin a ratat.

Bărbatul povesteşte că a mâncat adeseori cu protejaţii săi. "Dacă sunt în toane bune, mănâncă bine! Fiertură de carne cu orez şi lipie din aluat nedospit. Au un fel de-i zice «şorba», un fel ce ciorbă de vită cu cartofi neacrită, gătită, parcă de un bucătar prost. Se mănâncă cu mâna şi cu ceapă roşie! Mi-a luat ceva să învăţ să mănânc pe stil afgan. Se rupe o bucată de lipie, se face căuş şi se îndeasă cu orez. Ingineria e să-i basculezi conţinutul în gură, altfel cade pe tine!", e pretenţios şi cusurgiu românaşul.

Cunoaşte tainele gastronomiei talibane: "Fac omlete foarte bune, cu roşii... Mănâncă mulţi castraveţi şi pepeni!". Normal, spune el, cucurbitaceele îi ajută la hidratare.

Un "drill-seargent"

Plutonierul major Răsvan Ervin Oros e coloana vertebrală a companiei sale. Mâna dreaptă a comandantului. Şi cea stângă. La 40 de ani, Răsvan are două campanii de şase luni, în Irak şi Aganistan, cursuri de management şi leadership la Rammstein, exerciţii în Marea Britanie, Italia, Grecia, Albania, Georgia şi un stagiu de pregătire în State, de instrucţie de front, de unde a ieşit drill-seargent. Adică sergent din ăla care urlă la răcani, în filmele americane. "Nici acu' nu înţeleg de ce zbiară tot timpul!", râde veteranul care - în Irak a apărat Basra Palace, sediul ONU. "Trăgeau ăia cu rachete..., nu zilnic, da' destul de des!", rememorează subofiţerul momentele când îi şuierau rachetele pe la urechi. "Frică nu mi-a fost pentru mine, ci pentru cei 30 de sub mine, că eram locţiitor de comandant de pluton", bravează soldatul.

În patrulă, pe jos, prin munţii afgani

A fost subofiţer de companie. "Eram «omul rău»! Adjunctul comandantului", râde Răsvan Oros. În calitatea asta, ar fi putut să evite periculoasele patrule. "Am ales să merg în cât mai multe, să fiu un exemplu! Nu era chiar o fericire, dar mi-o cerea datoria!", îşi umflă pieptul subofiţerul. Riscantă alegere, mai ales că multe dintre patrule se făceau pe jos, fără protecţia blindatelor: "Avantajul e că vezi mai bine terenul! Noi - ne orientăm mai bine ca infanteriştii. Ştim la ce să ne aşteptăm şi cum să «ieşi la creastă »! Cu o siluetă mică, târâş...". Brrr! "Un american mi-a povestit cum a omorât un om, de aproape... I-au trebuit două săptămâni de consiliere psihologică! N-am avut nevoie... Am tras doar foc de avertisment! Mi-a fost greu după ce a murit Claudiu Chira, da' mi-am revenit fascinant de rapid! Eram la un magazin american. Mă rugase să-i cumpăr o cameră foto. Mi-a dat mesaj că-i prea scump şi să-i iau altceva. N-am mai apucat...", se înfiorează plutonierul major. DE BAZĂ. Plutonierul major Răsvan Ervin Oros, coloana vertebrală a companiei FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU

Camarad până la capăt

"Acum 20 de ani, eram sergent şi am vrut să urc, la un exerciţiu de alpinism, fără asigurare. M-a văzut locotenentul şi mi-a zis să mă asigur. N-am vrut. Mi-a ordonat! Am pus-o. Am făcut un metru şi s-a rupt un colţ de stâncă. Pe Fane Harapu o să-l pomenesc toată viaţa!" îşi aminteşte veteranul în timp ce-şi leagă chingile, înainte de a plonja cu faţa înainte, în rapel, pe stânca artificială din curtea cazărmii din Predeal. După ce "aterizează", îţi şopteşte discret: "Dacă ei pleacă în Afganistan şi eu nu, cum se mai uită la mine!? Grupul te marginalizează... Dacă merg cu ei şi ieşim în patrulă, îmi strâng mâna...". "Marea majoritate a populaţiei afgane e paşnică. Ei au avut cel mai mult de suferit de pe urma insurgenţilor!". LT. MIRCEA MERLUŞCĂ, vânător de munte

TRADIŢIE

Schiuri de lemn sau din plastic?

Primele schiuri folosite de vânătorii de munte, "Montana", încă în uz, sunt din lemn de esenţă tare. Au legături "turist", adaptabile la mers şi schi alpin. Sunt compatibile cu bocancii, uşor de întreţinut, nu necesită ascuţire, lustruire pe talpă şi pot fi folosite şi în zone cu zăpadă mică. Se ceruiesc prin procedee specifice schiurilor dedicate schiului nordic. Sunt folosite şi de armata norvegiană care le-a înlocuit cu cele de plastic, dar au revenit la ele datorită fiabilităţii, fiind mai uşoare şi comportându-se mai bine la temperaturi extreme. Au fost preferatele primilor exploratori care au ajuns la Polul Nord şi sunt ieftine.

Schiurile "Fischer Extreme Touring" sunt folosite de vânătorii de munte din 2005. Sunt din materiale compozite, extrem de uşoare, dedicate schiului de tură, pentru schi nordic şi alpin. Se folosesc numai cu clăparii pentru schiul de tură, dedicaţi legăturilor Dynafit Radical ST, cu gheată de material gore-tex, pe care se poate monta şi colţar automat. Se pot folosi cu piei de focă sau cuţite de gheaţă. Necesită întreţineri periodice, respectiv ascuţire canturi, ungere legături, nivelat talpă schi şi ceruire. Sunt scumpe, un echipament ajungând la aproximativ 3.500 de lei. Citiţi şi:

• Amazoanele României: Povestea a trei femei care au luptat în misiuni internaţionale
• Mirajul Afganistan, între onoare şi moarte