Se înmulţesc, în ultima vreme, cazurile de părinţi, unii disperaţi, alţii mai având câte un licăr de speranţă, care îşi caută copiii dispăruţi. Şi nu mă refer la copiii mai măricei, dispăruţi de acasă voluntar, care şi-au „luat lumea în cap” cum se spune, cei mai mulţi din motive care de care mai puerile.
Cei mai mulţi dintre aceşti copii declaraţi dispăruţi, sunt găsiţi, din fericire, în viaţă. Fie vagabondând prin cine ştie ce oraş, fie adăstând în vreo gară mai mare sau mai mică. Sunt întorşi acasă şi daţi din nou în grija părinţilor. Şi povestea, care pusese pe jar întreaga familie, şi de cele mai multe ori, întreaga comunitate din care ea face parte, se încheia fericit.
Dar mai există o categorie de cazuri de dispariţii. Dacă nu ar fi vorba despre nişte destine de copii, le-aş numi „dispatiţii misterioase”. Dar mă tem ca această sintagmă să nu fie interpretată drept o tentativă de minimalizare a gravităţii acestui fenomen. Pentru că, aşa cum veţi vedea, este vorba despre un fenomen.
Din ce în ce mai multe mame, reclamă că le-au dispărut copiii din maternitate. Povestea este aproximativ aceeaşi, deşi întâmplările s-au petrecut într-un interval lung de timp şi în locuri diferite din ţară. Femeia, de regulă cu mai mulţi copiii acasă şi de condiţie modestă, merge la spital să nască din nou. Cele mai multe dintre ele chiar îşi şi văd pruncul. Unele îl şi ţin în braţe. Îşi amintesc amănunte despre el. După o zi sau două de la internare, interval în care nu-şi mai văd copilul, deşi în mod normal ar fi trebuit să-l alăpteze, sunt anunţate de către personalul medical, de faptul că bebeluşul pe care l-a născut a murit. Apoi femeia este externată, dar nu i se eliberează nici un act al copilului despre care i s-a spus că a decedat. Ca să nu mai vorbim despre trupul micuţului, deşi multe dintre mămici îl revendică, pentru a-l putea îngropa creştineşte.
Cum spuneam, aceste evenimente se întind pe o perioadă mare de timp. Inclusiv înainte de Revoluţie.
Dacă ne referim la perioada de dinainte de 1989, ar putea exista o explicaţie. Mai ales că, în acea perioadă, problema natalităţii era extrem de strict monitorizată. Deci, este greu de presupus că îndrăznea cineva să fure un nou-născut din spital, pentru indiferent ce motiv. În plus, la vremea respectivă, înfierea unui copil era un gest care era foarte plăcut în ochii partidului şi putea aduce avantaje familiei respective.
În multe dintre cazurile pe care le-am întâlnit din acea perioadă, din spital dispăreau nu numai actele bebeluşului, dar şi cele ale mamei. Parcă niciunul nu ar fi trecut pe acolo. Şi pentru că aceste evenimente s-au petrecut în diferite zone din ţară şi medicii nu aveau cum să se pună de acord asupra motivaţiilor, am concluzionat că era o politică de stat. În România comunistă, nu se elibera imediat un certificat de naştere pentru un bebeluş. Se aştepta un interval de timp, până ce era sigur că nou-născutul va trăi. Abia atunci, oficial, şi în acte, venea pe lume. De ce această politică? Pentru ca R.S.R. să nu se înregistreze la OMS cu o mortalitate infantilă crescută.
Lucrurile însă se schimbă radical după 1989. Există numeroase probe din acea perioadă, atât mărturii, cât şi înregistrări video şi audio, în care copiii sunt negociaţi şi vânduţi ca la un târg de animale. De multe ori, aceste probe arată şi o complicitate a părinţilor. De aceea nu am să mă refer la astfel de cazuri.
Ci la cele în care părinţii îşi doreau copilul. La dispariţiile de nou-născuţi din maternităţi, sub pretextul că aceştia au murit, fără însă să li se elibereze părinţilor vreun act în acest sens. Şi fără să le fie măcar arătat trupul micuţului, necum să li se dea acasă spre înhumare creştinească.
Pe data de 7 mai 2002, un băieţel este abandonat în spitalul din Drăgăşani. Mama, foarte tânără, nu are posibilităţi să-l crească şi crede că este mai bine să-l lase în spital. Copilul este botezat de o asistentă medicală şi primeşte şi un certificat de naştere. Se numeşte Lucian Alexe. Şi datele de identificare ale mamei erau cunoscute. La două zile după abandon, un telefon la primăria comunei în care locuia mama, o anunţa că micuţul a decedat. În 2013, la aproape 10 ani de la eveniment, surpriză.
Elena, mama copilului abandonat şi declarat ulterior decedat, merge să-şi schimbe buletinul de identitate şi acolo i se cer şi actele copiilor. Între timp, femeia se căsătorise şi avea cu soţul doi copii. Merge cu actele celor doi, dar lucrătorul de la ghişeu îi cere şi certificatul de naştere al celui de-al treilea copil. Elena îi spune că e mort. Că aşa a fost informată de la spital. La starea civilă însă, nu figurează nici un certificat de deces. Nici un CNP radiat. Se deschide un dosar de dispariţie. Cercetările de la spital scot în evidenţă ceva nemaiîntâlnit. Faptul că băieţelul abandonat murise la câteva zile de la naştere era o minciună. S-a descoperit foaia de observaţie a acestuia, în care se menţiona că fusese externat, viu şi nevătămat. Lângă foaie, exista şi un bilet care atesta că nou-născutul fusese luat din spital, dar nu se specifica şi de către cine. Sigur, nu de către părinţi. Şi astăzi, după două decenii de la acel eveniment, nu se mai ştie nimic de soarta lui Lucian Alexe.
În urmă cu 22 de ani, în cimitirul din Pesceana, era înmormântat trupul micuţei Flori. Fusese declarată moartă de SIDA. Nimeni, la vremea aceea, nu s-a întrebat de ce, pentru analize, micuţa, provenită dintr-o familie nevoiaşă, ajunsese pe banii nu se ştie cui, tocmai la Sighetul Marmaţiei pentru a i se face analizele şi unde fusese diagnosticată cu cumplita boală. A venit acasă în sicriu. După 7 ani, conform datinei, siciriul a fost deshumat. Surpriză de neimaginat. În sicriu nu se afla nici un fel de cadavru sau urme de oase. Doar câteva haine, o faţă de pernă plină cu nişte zdrenţe şi o pereche de pantofi scâlciaţi, de băiat şi nu de fetiţă. Un băiat cam de 12-13 ani.
Nici până în ziua de azi, nu se ştie de soarta micuţei Flori, dar, mai ales, cum a putut fi posibil să fie înmormântat, cu acte în regulă, un sicriu gol.
Ileana P. din comuna Dragomireşti, mamă a şase copii, şase fete, a dezvăluit şi ea drama prin care a trecut acum 15 ani. A mers la maternitate. Îi venise vremea să-l nască şi pe al şaptelea copil. Naştere la termen. Ba chiar i-a auzit pe cei care i-au asistat naşterea spunându-i că are tot o fată. Soţul Ilenei P. era şi el pe holul maternităţii. Aştepta cu mare speranţă şi un băieţel. A aflat şi el acelaşi lucru de la personalul medical. Că soţia lui născuse o fetiţă. După două zile, după ce şi-a văzut copilul sănătos în maternitate, Ileana P. a fost anunţată că bebelşul i-a murit. Nu i s-a dat nici un fel de document în acest sens. Mai mult, în documetele spitalului, nici ea nu mai figurează ca internată. Ca înainte de ’89.
Toate aceste întâmplări s-au petrecut în urmă cu 15-20 de ani. Perioadă în care, aşa cum spuneam, există date concrete, mărturii şi probe materiale, că în România se vindeau copii ca animalele la obor. Că în aceste reţele erau implicaţi medici şi asitente, precum şi autorităţi.
Deocamdată însă, nu s-a finalizat niciun dosar de acest fel, în ciuda faptului că tot mai mulţi părinţi, cărora li s-a spus că le-au murit copiii în spital după naştere, dar nu au primit niciun document în acest sens, şi nici nu li s-a arătat sau dat acasă trupul neînsufleţit al micuţului, cer să se facă lumină.