EVZ vă spune povestea lui Ion Burcea, unul dintre cei mai cunoscuţi restauratori de mobilă din ţară. Figuri de potcovari şi dogari, ceasornicari sau pălărieri se întâlnesc din ce în ce mai rar. Odată cu ei dispare o lume. EVZ vă prezintă astăzi istoria lui Ion Burcea, restaurator de mobilă, capitalist şi artist. Este doar o filă în cartea nescrisă a meseriilor care mor. Meseria se învaţă greu, foarte greu. Tânărul Burcea a început cu acelaşi ritual pe care îl va repeta mai târziu şi cu învăţăceii săi.

Rusa, o limbă imposibilă

Ion Burcea şi-a găsit vocaţia printr-un accident. În anii ’50, cînd limba rusă fusese introdusă de autorităţile comuniste materie de studiu obligatorie, tânărul Burcea a întâlnit un profesor exigent. Incapabil să înveţe o limbă pe care doar „unul mai tocilar, mai nu ştiu cum” o putea reţine, şi-a făcut tatăl să-l îndrepte spre o carieră ceva mai „practică”. Tatăl a decis să-l trimită ucenic într-un atelier: “Te dau la unul care să te bată să nu te superi, dacă te bat eu sare maică-ta cu gura pe mine”. Aşa a ajuns pe mâna lui Kibety Ludovic – “un om înalt, solid, sobru”. Zarurile erau aruncate. Acolo a deprins ambele laturi ale meseriei, urmând cu gândul visul optimist al părintelui său: „Băi, când o să fie capitalism o să deschidem un atelier amândoi. Eu o să lucrez tâmplărie şi tu tapiţerie.”

Meseria se învaţă greu, foarte greu. Tânărul Burcea a început cu acelaşi ritual pe care îl va repeta mai târziu şi cu învăţăceii săi. A măturat podeaua, a şters geamurile prăvăliei, a plimbat căruţa cu mobilă pe bulevardele Bucureştiului, şi-a notat cu atenţie toate denumirile germane ale ustensilelor şi numai după un an a fost pregătit să înceapă să fure din meserie. „Este exact ca medicina”, remarcă el. În primul rând, trebuie să fii „bolnav de răbdare”. Apoi, trebuie să ştii cum să tratezi corpul nesănătos, mâncat de carii sau ros de timp, al lemnului. Nu în ultimul rând, trebuie să fii selectiv. Bătrânul Kibety l-a învăţat asta: „Meşterul nu lucra orice. Dacă era o masă, un salon fără valoare, el nu lucra.”

Securista de la Cotroceni

După ce a ieşit meseriaş, la începutul anilor ’60, Burcea a fost solicitat de ambasade, de Cotroceni şi de Muzeul de Artă. A lucrat la Peleş şi pentru Patriarhie, dar şi la atelier, pentru export. „Cea mai veche piesă restaurată a fost de la Muzeul de Artă, undeva între secolele XVI-XVII”, rememorează mândru. Nu se poate abţine să nu remarce însă că “după ’90 n-a mai făcut nimeni nimic în locurile astea, deşi e o frumuseţe ce-i acolo”. În acele timpuri a vizitat zeci de poduri şi de pivniţe.

„Oameni de mână bună” care deţineau mobilă burghezo-moşierească îl chemau pe ascuns să o trateze. Le era teamă de Securitate. Scoteau pe rând, un scaun azi, o masă peste o săptămână. Aparatul represiv al comunismului era prezent în cele mai neaşteptate locuri: „La Cotroceni, femeia care ştergea praful era securistă! Te verificau, îţi făceau dosare, altfel nu puteai să lucrezi acolo.” Şi pe el l-au băgat în partid. “Altfel n-aş fi ajuns şef de atelier” - se scuză parcă peste ani. 1989 a schimbat totul.

Sceneta Revoluţiei

Sceneta Revoluţiei După prăbuşirea comunismului afacerea s-a complicat. Treptat, comenzile pentru export au scăzut. Artizanul aplecat cu pasiune peste obiectul său a fost nevoit să se transforme peste noapte şi să înveţe regulile şi legile pieţei libere. Capitalismul nu mai avea răbdare cu oamenii. Ucenicii s-au revoltat. Înainte lucrau toată ziua, cu pauză de masă. Apoi, odată cu libertatea au decis să-i ceară noului patron un timp de muncă mai scurt. Ion Burcea reface din memorie sceneta „revoluţionară”: „"Şefu’ acum suntem în libertate! Noi ne ducem în piaţă, la libertate!". "Măi băieţi, noi avem treabă, trebuie să livrăm, altfel iar întrebaţi: şefu’ numai atât luăm?"”. Meşterul devenit patron înţelesese deja că mai puţină muncă înseamnă productivitate scăzută şi prin urmare salarii mai mici. Nemulţumiţi, muncitorii au plecat: “Dacă ăia vând bomboane pe stradă, noi de ce să muncim?”. Unii au ajuns să vândă în piaţă, alţii s-au angajat pe la fel de fel de fabrici sau la jandarmi. Puţini au mai rămas în meserie. „Dacă mai sunt 10 care lucrează, la firme care fac "mobilă de larg consum"…”, spune, cu un surâs ironic, bătrânul meşter. În condiţiile actuale, când meseria sa e ţinută în viaţă doar de cererea existentă pe piaţă, vremurile trecute sunt o adevărată “epocă de aur”: “Cooperativa avea 130 de unităţi în Bucureşti, acum mai sunt maxim 20. Au dispărut toate din lipsă de management.” Până şi vechiul securist pare să fie acum de dorit: “Toată ziua securistul meu stătea aici, asista şi la discuţii, vedea şi când primeam bani. Eu consider că a fost o disciplină nemaipomenită, se muncea extraordinar.”

„AMBASADOAREA”

„Se vedea sângele de nemţoaică”

„Se vedea sângele de nemţoaică” Întrebat dacă este un capitalist, Ion Burcea recunoaşte fără ezitare: „Sunt, sunt ... sigur că sunt. Aş fi preferat însă să fiu în altă parte, nu aici în România.” Şi când zice România pare să nu se refere la ţară, ci la oameni. Ne exemplifică: „Acum doi ani, de la Ambasada Franţei a venit o domnişoară să înveţe meserie. Zic: "Bă, dacă românii tot nu vor, hai s-o învăţ pe franţuzoaică"”. Un an de zile, patru ore în fiecare zi, l-a vizitat exotica ucenică, notându-şi fiecare detaliu pe un caiet, lucrând cu propriile mâini, aducându-şi chiar scaunele de acasă pentru a avea material de lucru. “Am aflat eu dup’aia că era de fapt de origine nemţoaică şi, credeţi-mă, se vedea sângele. Femeie a dracului! Am zis: "uite, bă, românilor, ce înseamnă neamţul"”, remarcă Ion Burcea. Acum, femeia îi trimite felicitări de la Paris unde şi-a deschis un anticariat de mobilă. Boala pasiunii te urmăreşte pe toate meridianele. “Oameni de ăştia ne trebuiesc”, conchide jumătate mândru, jumătate trist, bătrânul cu pălărie şi suflet “vechi”. PREZENT ŞI VIITOR

Meserie pentru „cei de la coada vacii”

Fără ucenici sau calfe, Burcea lucrează împreună cu fiul său în atelierul din Piaţa Rosetti. Şi-ar dori să poată angaja câţiva tineri, să investească în ei timp şi răbdare, să-i crească şi să-i facă buni meseriaşi. Nu-i plac bucureştenii pentru că sunt neserioşi. Cei mai buni oameni pe care i-a avut au fost fie amărâţi, „veniţi de la coada vacii şi dornici să înveţe”, fie pocăiţi, „caractere deosebite în care poţi avea încredere deplină”. Este optimist şi nostalgic în acelaşi timp. Piaţa de mobilă de artă este în dezvoltare. Sunt tineri care aduc la atelier piese extraordinare, oameni cu gust care refuză să se lase orbiţi de consumism, oameni care au crescut cu mobilă veche în casă şi au înţeles arta. Pentru Ion Burcea ce se vinde acum drept mobilă este un dezastru. Astăzi, regretă artistul, nimic nu mai este ceea ce trebuie să fie. Lemnul a devenit între timp pal, iar în magazinele de mobilă numai a scândură proaspăt finisată nu miroase.

“Marea nenorocire e cu informatica asta, care e foarte bună, dar nu poţi să-i faci pe toţi informaticieni. Unul n-a zis: hai să-l duc la un croitor!”, oftează Burcea. În plus, spaţiile vechilor ateliere au fost înlocuite de vitrine lucioase din spatele cărora îţi zâmbesc artificial manechine îmbrăcate după ultima modă. “Aşa cum se gândeşte la fabrici de automobile, guvernul ar trebui să se gândească şi că românul trebuie să aibă un cizmar, un dogar, un pălărier”. Meseria are însă un viitor precis, cel puţin pe termen scurt: “"Stai aici că mai are nevoie poporul de tine", mi-a zis Dumnezeu. Pe mine sigur, sigur mă gasiţi tot aici şi peste 10 ani”.

REGRET

Omul din alt secol

Mobila trecută prin mâinile lui Ion Burcea este expresia unei relaţii sociale. Pe cartea sa de vizită putem citi numele exotice, cunoscute numai de iniţiaţii ale căror saloane le poate reda viaţa: Ludovic, Chippendale sau Louis Philipe. În urmă cu câteva zile artistul a schimbat faţa unei piese pe care tot el o reparase acum mai bine de 30 de ani. Uneori, când trece pe stradă este salutat de oameni pe care nu-i cunoaşte, clienţi ale căror feţe le-a uitat, iubitori de mobilă de calitate care formeză o comunitate şi care îi recunosc priceperea. „Trebuia să mă nasc în secolul al XVII-lea”, ne-a mărturisit Ion Burcea. Atunci şi-ar fi făcut singur dreptate, ar fi putut să arunce mănuşa oricui, mâinile sale ar fi valorat mai mult. Prezentul îl dezamăgeşte. Nimeni nu mai produce nimic. „Suntem 22 de milioane de români, dacă am face fiecare câte un şurub de calitate ar fi altceva”, exclamă Burcea. Lumea în care mâinile încă produceau obiecte este la apus. Artizanii şi micii meseriaşi mor printre noi, în indiferenţă. El e în lumea lui în atelier, printre piesele de mobilier vechi mirosind a lemn şi a istorie. Şi-a făcut datoria, scoţând 65 de ucenici, investind timp şi suflet. Şi pentru o clipă ochii săi ne întreabă: voi ce faceţi?

ALTER-EGO

Ion Burcea e John Burch

Dacă vrea, Ion Burcea e John Burch. Are firmă bilingvă, „de când a venit Bush la Bucureşti prima oară” şi ştie că azi „limba imposibilă”, rusa, nu mai e ce a fost. Engleza, engleza din „Dallas”-ul lui J.R., e viitorul. Are 62 de ani şi un atelier al cărui prag e trecut doar de cei care înţeleg că „meseria asta e poezie”. Vis-a-vis de sediul central al PNŢCD. Pentru Burcea, acolo se comprimă tot universul. În 1995, înspre Piaţa Rosetti, de departe, de la Iancului, şi poate mai departe, curgeau râuri de oameni. Murise Corneliu Coposu şi lumea venea să-i aducă ultimele flori „Seniorului”. Meşterul a văzut multe. Acum, dacă priveşte peste drum, simte cum PNŢCD moare odată cu meseria lui frumoasă ca o poezie. Dar Burcea nu pune suflet în politică. La el în atelier au loc şi Maniu, şi Iliescu, şi Dej, şi Băsescu. Niciunul nu se compară cu istoria pe care i-o şopteşte lui lemnul acela vechi cu care s-a logodit pe viaţă.