''Ideea originală – povesteşte el – este a unui băiat uruguayan care, într-o zi, a luat două scaune şi a început să adune poveştile de iubire ale trecătorilor, într-o piaţă din Montevideo''. După succesul de la Muzeul Culturilor, Salvino a hotărât să exercite această activitate în jurul festivalurilor de poezie: ''Lumea are în felul acesta nevoie de interlocutori care se lasă antrenaţi în această aventură.

Nu are teamă că ar putea fi judecată, trădată, luată în derâdere. Ceea ce este povestit rămâne între acele două scaune – acela al celui care vorbeşte şi acela al cui ascultă. Bineînţeles că e greu de înţeles ce sentimente încearcă două persoane care nu s-au mai văzut niciodată – şi care probabil nu se vor mai vedea – şi care în mod spontan hotărăsc să povestească.

Avem apoi, povestea personală a lui Salvino cu Emma sa. ''Într-o dimineaţă a anului 1977, era septembrie, spune el, aveam o întâlnire de serviciu, la Milano, cu o fată. Când ne-am întâlnit am decis să facem o nebunie : să mergem să luăm prânzul la Venezia. De atunci nu ne-am mai despărţit''. O poveste care pare incredibilă, având în vedere precarietatea relaţiilor conjugale actuale.

Şi totuşi, el a trăit propria poveste cu adevărat şi chiar arată orgolios fotografia acelui prânz pe Canal Grande din urmă cu 40 de ani.  Toate, chiar şi aceea a lui Salvino şi Emma (poezia lui), sunt mari şi frumoase poveşti de iubire. Şi din cauza asta nu se poate opri din ascultarea a ceea de alţii îi povestesc: ''Continui să călătoresc cu acel panou şi acele două scaune. Mai devreme sau mai târziu poate că voi preda ştafeta altuia. Până atunci, urechile mele, inima mea nu se vor sătura să asculte'', titrează La Repubblica.