Nu pot să nu-mi aduc aminte de soarele blând de toamnă, pe terasa librăriei Cărturești de pe Calea Victoriei, unde cafeaua era proastă, fără ca asta să aibă cea mai mică importanță, fiindcă ieșeam dintre cărți împreună cu Alexandru Vlad și cu Alecu Paleologu și ne așezam pentru câte o pipă în micul nostru refugiu din centrul Capitalei, într-un București care, privit acum, îmi pare aproape mai îndepărtat decât unele orașe în care n-am fost niciodată.

Fumul englezesc, inconfundabil, de Balkan Sobranie ajungea până la ultimele mese, iar oamenii întorceau capul, nedumeriți, încercând să înțeleagă ce fel de miros respirau, fiindcă nu semăna cu nimic din ceea ce se fuma în mod obișnuit și avea ceva grav și totodată aristocratic, o aromă întunecată, aproape orientală, care părea să vină dintr-o altă lume, dintr-o epocă în care până și viciile mai păstrau o anumită eleganță, iar lucrurile nu trebuiau să strige pentru a fi recunoscute.

E absolut firesc că minunatul tutun nu se mai fabrică, fiindcă, într-un fel aproape reconfortant prin absurditatea lui, lucrurile bune au prostul obicei de a dispărea, în vreme ce acelea mediocre manifestă o extraordinară vitalitate, supraviețuiesc regimurilor, gusturilor, generațiilor și uneori chiar bunului-simț, de parcă vulgaritatea și mediocritatea ar dispune de un instinct biologic de conservare pe care rafinamentul nu l-a primit niciodată.

Multă vreme am căutat Balkan Sobranie prin Austria și nu m-am dat în lături nici de la a cumpăra ultimele rămășițe, uscate prin depozitele unor tutungerii în care mai zăceau uitate câteva pachete, pe care le găseam ca pe niște relicve ale unei civilizații dispărute, obiecte fără mare valoare pentru oricine altcineva, dar care purtau pentru mine mirosul unei lumi, al unor conversații și al unor oameni pe care aveam să-i pierd înainte să înțeleg cât de puține lucruri îi pot înlocui.

Strecuram cu grijă câteva coji de măr în cutia de tutun uscat ca iasca și uneori reușeam să-i redau explozia de mirosuri fine și textura moale, de catifea englezească. O minune! Stăteam la masă în curticica de pe Victoriei și, tocmai fiindcă fumul acela avea ceva atât de străin de Bucureștiul obișnuit, atât de englezesc și în același timp atât de balcanic, de oriental, de imposibil de așezat pe o hartă precisă, mi se întâmpla să-mi imaginez că, dintr-un moment în altul, chiar acolo, aveau să apară Max Frisch și Friedrich Dürrenmatt, cu pipele în vânt, unul puțin șifonat, celălalt masiv și întunecat, doi elvețieni coborâți dintr-o Europă care încă mai credea că ideile pot fi discutate ore întregi la o masă, cu tutun, cafea, coniac și ironie, înainte de a deveni catastrofe.

Frisch ar fi coborît din Volkswagen-ul lui prăfuit, cu sacoul mototolit, cu acea expresie de om care pare să fi dormit prost într-o identitate care nu-i mai vine bine, să-și potrivească pipa și să privească o clipă spre noi, ca și cum s-ar fi întrebat dacă ajunsese într-adevăr la București sau doar într-una dintre acele variante ale propriei biografii în care realitatea este mereu suspectă, după care ar fi spus, aproape absent, continuând parcă o conversație începută cu decenii înainte: ”— Eu nu sunt Stiller”.

Ar fi lăsat o clipă de tăcere, suficient cât să ne facă să credem că propoziția se terminase, apoi ar fi adăugat, cu un zâmbet abia schițat: ”— Sunt, mai degrabă, Gantenbein”. Și nimic nu i s-ar fi potrivit mai bine decât această mică dezertare din propria identitate, pentru că un om care a scris despre Stiller și Gantenbein nu putea fi obligat, nici măcar pentru comoditatea posterității, să rămână definitiv același, după cum nici pipa lui n-ar fi trebuit poate fixată cu încăpățânare într-o singură marcă de tutun.

În privința tutunului lui Frisch, legenda și arhiva nu se înțeleg pe deplin, ceea ce mi se pare, într-un fel, foarte potrivit pentru el. Numele lui este asociat cu Dunhill Early Morning Pipe, dar circulă și povestea că ar fi fumat Balkan Sobranie. Mărturisesc că prefer această incertitudine unei certitudini pedante, pentru că îi stă bine unui scriitor preocupat întreaga viață de identitate să nu poată fi identificat definitiv nici măcar după tutunul din pipă.

Balkan Sobranie Original Smoking Mixture, celebrul amestec din cutia albă, nu era un simplu tutun de pipă, ci una dintre acele formule care devin mitologice tocmai după ce dispar, fiindcă oamenii încep să-și amintească nu doar gustul, ci încăperile în care l-au fumat, oamenii cu care au stat la masă, hainele în care s-a prins mirosul lui, serile care nu se mai întorc și orașele care, deși există încă, nu mai seamănă cu ele însele.