Am fost de curând în Belgia, şi am avut curiozitatea să caut un catalog de supermarket de la ei. Adus acasă, l-am pus alături de un catalog al aceluiaşi retailer din România.
Celor care le-am arătat catalogul de supermarket din vest, fără să le spun care este scopul lui, de unde l-am luat, au crezut că este o revistă culinară. În timp ce catalogul pentru consumatorii români, este o colecţie de imagini de produse, un raft pus în pagină şi cu cât mai vizibile preţuri barate. Iată aşadar cum procedează marii retaileri: acolo, publicul are parte de educaţie culinară, este învăţat să gătească şi să savureze, aici este împins la hrănire cu forţa, condiţionat să cumpere mult şi ieftin. Un retailer chiar vinde în România un produs alimentar care se numeşte simplu “Bere".
Astfel produsul este redus la esenţa lui, preţul, pentru că doar astfel se mai diferenţiază. Pentru că astăzi valoarea adăugată, exprimată prin marcă şi brand, nu mai contează. Preţul a devenit în România de azi, aproape tot ceea ce diferenţiază un produs alimentar de altul, spre deosebire de occident. Unde calitatea hranei, plăcerea de a găti, experienţele culinare, fac sens. Preţul ca armă de marketing, a devenit super-obsesia marcantă prezentă pe panourile publicitare, în pliantele marilor lanţuri alimentare, cele care pun capăt producţiei alimentare industriale, care ne împinge spre hrană ieftină (este vina lor ?) sau răspund nevoii de mâncare a cumpărătorului sărac. Lanţul alimentar lung a devenit în fapt o ventuză de aspirat bani din stomacurile românilor, în loc să fie suportul lor de viaţă.
Ce a fost şi ce ajuns mâncarea
Foarte des aţi auzit la ştiri, la jurnalele televizate, afirmaţia "Preţurile s-au scumpit". Sau chiar spusă între noi. Este vorba de incultură sau exprimarea, pe faţă, a ceea ce ne-a promis lanţul alimentar să ne dea ? Preţuri ! Tot procesul alimentar ne oferă nouă românilor, preţuri. La metru, la kilometru, la metri pătraţi, la pungă, preambalat, preţuri, preţuri, preţuri. Nu mâncare, nu pâine, nu carne, nu lapte, ouă, cartofi. Ci preţuri. Tot ceea ce trăim astăzi ne arată că hrana a fost dezbrăcată de către cultura urbană, de revoluţia industrială şi către globalizare, de toate caracteristicile importante pentru hrană.
Nu mai are hrana valoare spirituală, culturală şi imaterială, este astăzi doar un bun de consum, commodity. Logica pieţei, a lanţului alimentar lung, este ordonată de preţul. Ne face să credem, fără să ne întrebăm, că hrana trebuie să fie ieftină, indiferent de valoarea ei, dată de muncă, de elementele nutritive conţinute. Sistemul acesta a rupt legătura dintre cei care produc hrana şi cei care o consumă, ducând la o deresponsabilizare reciprocă, la pierderea unor cunoştinţe importante despre hrană, la imposibilitatea de a cunoaşte cât mai multe despre ceea ce mâncăm. De aceea, prin Slow Food, se încearcă răsturnarea acestei logici a sistemului, prin reconstruirea relaţiei dintre producător şi consumator, redarea valorii hranei, iar preţul să reflecte din nou valoarea muncii investite în hrană şi calităţile ei nutritive.
Libertatea de a alege hrana şi nu preţul
Slow Food încearcă să îi convingă pe consumatori să redevină liberi, să nu mai fie sclavii preţurilor, să îşi folosească puterea de cumpărare pentru a influenţa metodele de furnizare a materiilor prime pentru hrană şi a producţiei acestora. Consumatorii trebuie să aibă un rol activ în producerea hranei şi să stea de vorbă cu cei care o produc, să afle ce metode folosesc şi ce probleme au. Consumatorii trebuie să redevină co-producători. Acesta poate deveni un nou model de consum, prin care cei care se hrănesc, fac alageri informate cu privire la mâncare, crează o legătură cu cei care o produc, astfel ajungând să plătească preţul corect pentru ea.
P.S. Despre grătar şi picnic, veţi citi şi auzi cu ocazia vacanţei de 1 mai. Când, aşa cum am scris ultima oară, dar cu anticipaţie, presa va face ştiri despre grătare şi probabile încălcării ale legii. Suntem pregătiţi pentru Legea picnicului ? Pentru un slow food civilizat ? Aceasta este întrebarea.