„Repezindu-mă ieri, din Sibiu, până la Păltiniș am avut revelația felului în care profanul invadează și acoperă «sacrul» (…) Străbat drumul pe care-l făceam prin pădure între cabana 23, în care Noica a locuit între 1977 și 1983 – astăzi pe locul ei se înalță un fel de buncăr al Băncii Naționale -, și hotelul Cindrelul («hotelul Partidului») la care trăgeam de obicei cu Andrei (n.m. – Pleșu), în sejururile noastre păltinișene” – rememorează autorul volumului Jurnalul de la Păltiniș.

„Pe drumul acesta sunt presărate încă două cabane, rămase «ca pe vremuri». Ajung în fața primeia dintre ele. Pe terasa joasă este instalată o masă de ping-pong la care doi tineri își dispută un meci. La câțiva metri de ei, pus pe pervazul ferestrei, un casetofon dat tare le ține de urât” – deșiră firul amintirii Gabriel Liiceanu.

Șlagăr dintre blocuri la Păltiniș

Atenție, urmează expresii licențioase!

„O formație «de cartier», dintre cele foarte îndrăgite de noua generație, reia la infinit aceeași «frază muzicală», ca acul unui patefon care nu mai poate ieși din șanțul plăcii: «Ce p…a mea! Ce p…a mea! Ce p…a mea…» Cuvintele se ridică în văzduh ca o imensă aură pornografică, deasupra brazilor” – notează Liiceanu.

Gagicul din troleibuz

Apoi, revenit cu gândul la mentorul lui, devine nostalgic (și amuzant):

„«Dragele mele», s-a adresat Noica în troleibuz unui grup de fete care vorbeau de zor despre «gacicul meu», «dragele mele, limba română este atât de frumoasă! Aveți drăguțul meu, cum se spune în Maramureș, de ce să spuneți gagic? Zău, dragele mele, de ce să batjocoriți așa limba?» O, ce vremuri idilice!” – clamează Liiceanu.

Pentru a face imediat o confidență despre marele gânditor de la Păltiniș, Constantin Noica: „Ce s-ar fi făcut Noica, astăzi, cu tinerii care ascultau în extaz șlagărul «Ce p…a mea?» El, care numea actul sexual «o îmbrățișare», iar când devenea mai îndrăzneț, «o îmbrățișare activă»…”

Ăsta da limbaj al iubirii!