Când, deodată, santinela, omul de veghe, dă alarma! Din Vest se apropia un front de nori, cu mare viteză. Nimeni nu mai văzuse așa ceva! Norii erau negri, amenințători, se rostogoleau fără un sunet, fără un tunet, sau fulger. Dar, din interiorul norului imens se vedeau niște lumini care irizau, roșii, verzi, albastre. Werner ia cu mâna dreaptă, cea teafără, binoclul reglementar Zeiss și se uită cu atenție la norul care se apropia cu o viteză suspect de mare.
Se uită cam zece secunde apoi ia o hotărâre, va deschide focul asupra norului! Dacă este un nou sistem de învăluire, de camuflare, un cloacking device de care vorbeau zvonurile? Căpitanul comunică reperele de tragere și ordonă ”foc de voie”! Prima salvă pleacă, urmată de a doua și de a treia. La a patra ceva s-a întâmplat. S-a auzit un zgomot înfundat, foarte jos, pe care toți militarii l-au simțit ca un pumn în stomac. Apoi din nor a apărut o navă ciudată, un disc cu diametrul de peste patruzeci de metri. S-a prăbușit pe un câmp la nici jumătate de kilometru de bateria AA. Dar, șocul i-a trântit pe toți la pământ și a înălțat un nor imens de praf. După ce praful s-a mai risipit puțin, militarii s-au repezit la trofeul lor. Tocmai ca să vadă cum din discul prăbușit pleca în mare viteză, fără niciun zgomot, către înălțimi, o sferă cu diametrul de vreo cinci-șase metri, dintr-un posibil metal cenușiu, dar pe suprafața căreia șerpuiau lumini, parcă niște flăcări, poate descărcări statice, albastre, verzi, roșii. Discul căzut avea vreo patruzeci-cincizeci de metri în diametru și o grosime maximă de vreo opt-nouă metri. Fără vreo deschizătură sau fereastră. Încă se mai prelingeau pe suprafața lui cenușie, metalică, lumini albastre, verzi, roșii. Se înfipsese cu o latură în pământ, cam la 30 de grade, povestește artileristul german. Cauza prăbușirii au văzut-o imediat. Unul dintre proiectilele lor de 88 străpunsese ciudatul disc și explodase în interior, probabil. Se pare că nimerise unul dintre sistemele de propulsie, credea neamțul.
Căpitanul a trimis un soldat pe motocicletă să raporteze la centru, nu mai aveau nicio legătură, nici prin fir, nici prin radio. Și-a retras oamenii, oricum se retrăgeau singuri, pentru că începuseră să se simtă rău. Dureri de cap îngrozitoare, greață, chiar vărsături. Au fost internați la un spital special SS, lângă Dusseldorf. O grijă deosebită, mereu li se făceau anlize ale sângelui și li se dădea medicamente a căror denumire nu o știau, surori drăguțe și masă pe cinste, chiar citrice, atât de rare pe atunci, spune Gunther. Odată, un doctor a făcut scandal surorilor medicale pentru că nu le se dăduseră la timp pastilele de iod își amintește sergentul. Însă, nu se știe de ce, căpitanul a primit Crucea de Fier cu diamante și frunze de stejar și a fost făcut maior, iar toți ceilalți militari din bateria AA au fost ridicați în grad și decorați cu mai multe decorații și medalii ceea ce îi scutea de taxe și impozite în cel de al Treilea Reich.
După două luni au ieșit din spital și li s-a oferit încă o lună de permisie. Au închiriat un autobuz și s-au dus la amplasamentul bateriei de AA de lângă Hafen. Nimic, nimic, nimic. Nici cele trei tunuri de 88 nici discul căzut din cer. Terenul fusese nivelat cu buldozărele și plantați puieți de ulmi. Nici măcar o santinelă pe care s-o întrebe ce s-a întâmplat, au visat, sau a fost aievea. Pe cine întrebau, militari, ofițeri, medici, li se răspundea cu blândețe că au fost grav bolnavi, gazați cu un gaz de luptă care provoca halucinații, că sunt convalescenți și că o să se clarifice totul mai târziu. Au fost repartizați ulterior la unități diferite.
În triajul prizonierilor Gunther a făcut o declarație scrisă și a indicat și numele și gradul celorlalți militari din unitatea lui de Flak, pentru confirmare. John Keating a verificat, a trimis rapoarte, a cerut evidențe. Din nefericire mare parte dintre militarii germani de pe listă căzuse la datorie, iar ceilalți, puțini la număr, fuseseră luați prizonieri de sovietici, numai Gunther avusese norocul să ajungă într-un lagăr american. A încetat și el din viață, de un cancer galopant, în iunie 1946.
Locotenentul în rezervă John Thomas Keating speculează că în anul 1942 naziștii au pus mâna pe un OZN. Cu sistem de propulsie atomic, sau altceva, care emitea radiații. Tehnologia găsită pe OZN probabil că ar fi permis nemților să câștige războiul. Dar nu au mai avut timp și nici spațiu unde să experimenteze armele secrete ale Apocalipsei, cum amenința Hitler.
Teoria conspirației spune că germanii au găsit locul în care să experimenteze, în Antarctida. Și că produseseră deja prototipul de OZN cu svastikă, după încetarea războiului în Europa, în primăvara lui 1946. Tot în anul 1946 are loc cea mai secretă operaține a US Navy. 16 nave de război, dintre care un portavion și 33 de avioane de luptă, o forță de lovire de peste cinci mii de oameni, Task Force 68, sub comanda amiralului Richard H. Cruzen pleaca la Polul Sud în august 1946. ”Operation Highjump” după care s-a făcut și un film, unul de acoperire. Ce au făcut militarii americani la Polul Sud, numai bunul Dumnezeu știe, dar s-au întors în februarie 1947 cu muniția aproape consumată și cu pierderi umane multiple, în accidente. Toți cei implicați în Highjump au semnat trei declarații de confidențialitate. Se spune că un ofițer superior a luat în râs declarațiile și l-a întrebat pe unul dintre civili: ”chiar este adevărată aiureala asta că dacă divulg ceva plătesc un milion de dolari?”. Civilul a zâmbit ca un rechin și a spus: ”nu, nu este adevărat, dacă faceți o declarație publică despre eveniment, cu tot respectul, dispăreți de pe suprafața Pământului!” Cel vizat a înghițit în sec și a semnat cu deosebită grijă, toate cele trei declarații!
Recomandările noastre
