Lucrările scriitorului albanez Ismail Kadare au fost publicate în peste 40 de țări. A fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură și în 2005 a primit premiul ”Man Booker International Prize”.
În iunie 2009, a primit premiul ”Prince of Asturias” pentru literatură. A fost adesea comparat cu Gogol, Kafka și Orwell. Kadare este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori europeni ai secolului XX și o voce universală împotriva totalitarismului. Cu vocea și credibilitatea sa, marele romancier albanez Ismail Kadare a acuzat la televiziunea publică din Tirana, un istoric elvețiano austriac, Oliver Jens Schmitt pentru ceeace scrie în cartea sa „Skanderbeg – Noul Alexandru al Balcanilor”, carte apărută în traducere și la Tirana, că a demitizat intenţionat pe Skanderbeg, eroul național albanez.
Istoricul austriac e acuzat că l-a „încreştinat” pe Skanderbeg, într-o ţară majoritar musulmană. Albanezii, prin vocea lui Kadare, îl acuză pe istoricul născut în Elveţia, Jens Schmitt că e un duşman al poporului albanez. Fostul preşedinte Sali Berisha a organizat un miting la Tirana împotriva istoricului austriac, iar traducătorul cărţii din germană în albaneză, un cunoscut scriitor s-a sinucis sub presiunea momentului. Oliver Jens Schmitt a ajuns persona non grata în Albania.
Cu totul întâmplător cred, recent, când încă suicidul traducătorului cărții nu fusese uitat, ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung alege scrie pe larg, sub semnătura aceluiași Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie est-europeană la Universitatea din Viena, despre modul în care "Biserica și Academia amenință prin ideologia naționalist-ortodoxă legăturile României cu Occidentul".
”În România, mișcările naționalist-religioase au dobândit importanță publică în ultimii ani, cu sprijin din partea Rusiei, după ce au funcționat multă vreme în substratul politico-social”. Articolul din NZZ arată că, dacă în vestul Europei reprezentanţii Bisericii şi ai mediului academic se amestecă rareori în politică, în est lucrurile stau cu totul altfel: Biserica şi Academia sunt foarte bine văzute în România, în calitate de apărători ai tradiţiilor naţionale - mai ales Biserica ar fi aici un factor decisiv, notează autorul.
Acesta mai scrie că preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ar alimenta de mai mulţi ani discursul naţionalist şi ar căuta apropierea de Biserică. Pop (bănuit că ar fi fost colaborator al Securităţii, la fel ca Patriarhul Daniel) ar fi sprijinit de mai multă vreme de portalul rusesc de propagandă Sputnik.
Trec peste sforăitoarele minciuni grosiere pe care tânărul și marele profesor austriac le livrează în ziarul susmenționat pentru că, mai mult decât menționarea lor mi se pare mai important de văzut fenomenul în mare. Atacarea, aparent cu metode științifice, (pe bani buni, bănuiesc!), a pilonilor încrederii unor popoare din est. Dar, mai ales, a pilonilor încrederii românilor. Titlul textului este dezamăgitor, pentru că mulți se îndoiesc că românii ar mai avea încredere în cineva sau în ceva constructiv.
Amenințați cu înfometarea spirituală și chiar fizică, cu izolarea de societate și limitarea drepturilor constituționale, ajunși cu sănătatea periclitată de o boală fără precedent în lumea contemporană, pândiți de nesiguranța zilei de mâine și de multe altele, românii trăiesc, deopotrivă ca indivizi și ca popor, o perioadă de marasm.
Nu mai știm ce să facem, încotro s-o luăm, în cine să ne încredem și pe cine să credem. Părem ca o coajă de nucă pe valuri. Peste toate acestea, traversăm și o criză politică prelungită și asistăm la un spectacol politic jalnic.
În timp ce unele țări și popoare par să-și fi găsit un precar echilibru în „corectitudinea politică”, în recunoașterea erorilor înaintașilor și în condamnarea lor în conformitate cu exigențele legale și morale de astăzi, în reevaluarea operelor culturale din epocile revolute după criterii estetice și, mai ales, etice de strictă actualitate, altele scot din experiența trecutului valori care le-au asigurat succesul și prosperitatea odinioară, se reazemă din nou pe tradiție, pe virtuțile verificate cândva și abandonate relativ recent, în prea mare grabă.
Sunt forțe – inclusiv politice – care văd viitorul planetei în globalizare, în uniformizare și omogenizare, în discriminarea pozitivă, în amestecul dirijat al raselor și etniilor, condamnând vehement naționalismul, xenofobia, șovinismul, care ar constitui relele capitale ale lumii de astăzi.
Dimpotrivă, sunt alte forțe care pun toate crizele recente pe seama acestor mișcări de abolire a tradiției, de jugulare a națiunilor, de dominare a țărilor mici de cele puternice și care luptă pentru individualitate, pentru păstrarea varietății limbilor și obiceiurilor, pentru suveranitate sau pentru autonomie în cadrul formațiunilor internaționale existente etc.
Evident, această clasificare a forțelor lumii este una didactică și, în parte, falsă, pentru că nuanțele sunt infinite și ele proliferează pe fondul degradării atmosferei generale de pe planetă.
Asemenea situații au mai fost în istoria omenirii, s-au rezolvat cumva și, după unii, nu ar trebui să ne alarmăm prea tare. Cu toate acestea, azi înverșunarea prin care pozițiile adverse sunt susținute se dovedește mult mai mare. Pe de altă parte, democrația nu mai pare să garanteze – pentru mulți actori ai scenei politice – găsirea soluției salvatoare.
În epoca planetei duale, bipolare, formate din capitalism și comunism, din lumea liberă și lumea încătușată, din doi actori principali care se concurau (fie și militar, uneori) – SUA și URSS – democrația reală era soluția salvatoare: statele comuniste trebuiau să abandoneze iluzia lor totalitară și să revină la democrație. Azi, fostul URSS pare să refacă regimul controlat totalitar, în formă cosmetizată, cu un lider dictator pe perioadă nelimitată, iar democrațiile occidentale clasice par să privilegieze neomarxismul, „progresismul”, iliberalismul, controlul indivizilor din comunitate.
În această situație, noi, naivii din Est, sacrificații de după 1945, trăitorii de câteva decenii lungi de regim marxist nu putem să nu ne simțim striviți, înșelați, dezamăgiți, frânți, neputincioși. Iar, românii se cufundă parcă, în mare măsură, și mai accentuat în aceste sentimente. La noi, totul a fost oarecum – deși de aceeași esență – diferit (ca formă măcar) decât la alte popoare: comunismul a fost original, schimbarea din 1989 a fost sângeroasă, tranziția este fără sfârșit.
Aparent, nu suntem dominați nici de „progresiști” (ca SUA, de exemplu) și nici de „naționaliști” (ca Polonia, Ungaria) și s-ar cuveni să ne aflăm într-un fel de echilibru. Dar dezechilibrele sunt mai mari ca oricând. Cei care cred în forța nelimitată și în viitorul globalizator al Uniunii Europene nu se străduiesc să integreze România mai bine acolo, prin mecanismele de la Bruxelles și Strasbourg, ci folosesc aceste mecanisme ca să reclame periodic – precum odinioară la Înalta Poartă ori la Moscova – toate abaterile inamicilor politici, reale sau imaginare, de la „valorile europene”.
„Naționaliștii” noștri de pe scena politică sunt, cel mai adesea, caricaturali, iubesc spectacolul, discursul sforăitor, invocă „țărișoara obidită” de-acum sau, după caz, „România eternă și glorioasă” moștenită de demult. Poporul, între două asalturi ale molimei și între două blocaje dictate de șefi, asistă neputincios la acest „film” absurd și nu înțelege (sau se face că nu înțelege) mare lucru.
Bruxelles-ul ne trage de urechi, din când în când, că nu marșăm destul de prompt, „întocmai și la timp”, în fața acelor comandamente dragi lui, ca eliminarea corupției, scăderea poluării, dar și relativizarea căsătoriei, privilegierea persoanelor și organizațiilor LGBT, LGBTQUIA (cu noi variante), independența justiției, eliminarea materiilor „naționaliste” din educație etc.
Guvernele noastre nici nu pot răspunde acestor reproșuri, fiindcă ele, guvernele, nu prea există: se schimbă din anotimp în anotimp; miniștrii sunt înlocuiți din lună în lună; parlamentarii sunt tot mai incompetenți, instituțiile tot mai birocratizate, populația de rând tot mai disprețuită, facturile tot mai mari.
Cum să ne reprezinte asemenea autorități în fața Europei? Când se fac sondaje de opinie – așa cum se fac ele – chestionații nu știu ce să răspundă, dar, dacă este vorba despre încredere, spun că o au (că o mai au) în Armată, Biserică și, câteodată, în Academia Română. Armata nu s-a compromis pentru că nu a prea avut cum.
Ea vine cu un mare capital de încredere din trecut: armata a apărat Țările Române și apoi România. Nu a făcut-o întotdeauna cu glorie deplină, dar nici mereu cu rușine, dovadă că țara încă există. Biserica a fost în mod constant reazemul românilor, mai ales la necaz. Speranța s-a îndreptat mereu spre Dumnezeu și spre slujitorii lui, cu ideea că viața asta de „umbră și vis” merită trăită cu smerenie, pentru pregătirea vieții celei adevărate, veșnice.
Las la o parte faptul că oamenii Bisericii ne-au fost și lideri politici, în special în Transilvania, secole la rând, cel puțin până la Marea Unire. Academia este mai puțin cunoscută publicului larg decât Armata și Biserica, dar are – de peste un secol și jumătate – aura înțelepciunii națiunii și renumele de Panteon național. Academia s-a construit odată cu statul național modern și a făcut un proiect de țară valid.
Aceste trei instituții, depozitare ale unei mari părți a încrederii românilor, nu se mai află tocmai în etapa lor de apogeu: Armata mai are câteva zeci de mii de oameni și nu s-a mai acoperit de slavă pe câmpurile de luptă de la Al Doilea Război Mondial încoace („exercițiile” mai recente din teatrele de operațiuni ale NATO rămân vulnerabile); Biserica se află sub tirul neomarxiștilor și orice stângăcie (eroare, gafă) a unora dintre slujitorii ei este augmentată, este ridicată la rang de catastrofă; iar realizările evidente – de exemplu Catedrala Națională (fiecare popor creștin are o catedrală de acest fel) – sunt demonizate și minimalizate, aproape ca pe vremea dictaturii comuniste; Academia Română s-a văzut nevoită, după 1989, să-și recupereze vechile bunuri – rezultate (cele mai multe) din donații confiscate în 1948 – prin procese lungi și costisitoare, a fost concurată (ca pe vremea lui Ceaușescu) de noi „academii” menite s-o discrediteze și a fost mereu amenințată în statutul ei de independență întru promovarea valorilor.
Unii demnitari care sperau să devină academicieni – în ciuda lipsei de merite și a existenței unui număr limitat de locuri – au muncit ca să compromită forul academic. Cu toate acestea, românii știu că nu Armata, Biserica și Academia sunt menite să le asigure lor traiul zilnic și nici să chivernisească bine țara, că mersul țării depinde, în primul rând, de Parlament, de Guvern, de Președinte, de ministere, de primării, de consiliile județene și locale, de alte instituții și, cu precădere, de oamenii care ar trebui să servească poporul prin aceste instituții. Or, acești oameni s-au dovedit incompetenți.
Astfel, dezamăgiți de instituțiile cu putere de decizie ale statului, românii au ajuns să fie foarte critici față de acestea și mult mai îngăduitori cu Armata, Biserica și Academia, în ciuda strădaniilor unora de le submina și pe acestea. Văzând că subminarea bate pasul pe loc sau că, pe măsura rafinării atacurilor, prestigiul lor în ochii românilor crește, inamicii au sporit ofensiva. Acești inamici sălășluiesc în interiorul României, dar – cel puțin o parte dintre ei – sunt instrumente ale noului internaționalism (aproape „proletar”, ca pe vremuri), cu centrele sale de peste hotare.
Alții, probabil, trăiesc sincer iluzia egalitarismului și cred că armatele sunt complet inutile, că bisericile sunt o relicvă a bigotismului, că academiile cultivă un elitism desuet etc. Din păcate, mulți actori ai scenei sociale și politice românești provin din afara României și atacă țara și pe români cu mijloace sofisticate, de mare eficiență. Spre deosebire de Marea Britanie, de Ungaria, de Polonia, parțial de Cehia, Slovacia, Italia, Austria, țări care s-au desprins din Uniune, se gândesc să se desprindă ori sunt eurosceptice, țări în care anumite decizii ale Uniunii Europene sunt criticate vehement sau respinse, în care este clamat primatul interesului național, România se supune (așa cum poate ea) regulilor aprobate la Bruxelles și Strasbourg.
Mai mult, majoritatea opiniei publice românești crede în valorile europene occidentale și nu vede o cale mai bună pentru țară decât apartenența la alianțele occidentale. Și nici nu există azi o cale mai bună pentru România. Faptul acesta este încurajator deopotrivă pentru România și pentru Europa. Necazul este că performanța calitativă a României la nivelul Uniunii Europene este departe de ponderea cantitativă a țării noastre între țările alianței.
Nu se poate spune, însă, că integrarea doar parțială a țărilor în această uniune sau că piedicile în calea întăririi ei sunt pricinuite de România. Dimpotrivă, România nu a încurajat sau determinat nici respingerea constituției europene, nici repudierea unui sistem de apărare comun al uniunii, nici Brexit-ul, nici nu a stabilit că legislația internă primează în fața celei europene etc. Totuși, mlădierea României după deciziile șefilor europeni nu este considerată încă suficientă și nici sigură.
Câtă vreme se mai manifestă – uneori cu atâta evidență – încrederea românilor în Armată, Biserică, Academie, diriguitorii globaliști nu pot dormi liniștiți. Și, astfel, ies periodic la atac. Atacurile sunt uneori mai subtile, alteori mai brutale. Oricum, nu este prea greu ca unii să fie brutali la adresa României.
Cele mai multe argumente pentru a fi atacați le oferim noi înșine, prin lipsa de performanță, prin proasta gospodărire a țării, prin promovarea în frunte a nonvalorilor, prin corupție, ineficiență, risipă, exhibarea defectelor, prin comportamentul unor români în Europa etc. Altele vin din prejudecăți: românii și România sunt încă văzuți de mulți ca fiind la stadiul de colonie, de „popor fără istorie”, fără demnitate, fără curaj, fără personalitate.
Moștenitorii vechilor imperii dominante și înglobante din jur nu trebuie stimulați prea mult (deși, adesea, sunt stimulați copios) să scrie că românii sunt „naționaliști”. Dacă se organizează în România o ceremonie în care sunt evocați Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, dacă se vorbește acolo în apărarea limbii române, dacă se susține că credința creștină răsăriteană ne-a păstrat speranța în mântuire și ne-a ajutat să supraviețuim ca națiune, îndată manifestarea este declarată „naționalistă”, iar participanții sunt demonizați, considerați ba retrograzi și antieuropeni, ba dedați spre Rusia și stipendiați de ea (care e tot ortodoxă).
Dacă acolo se mai folosesc și termeni precum patriotism și naționalism, atunci arsenalul pentru blamarea românilor participanți este complet, iar acei români devin de-a dreptul „rasiști”, „fasciști”, „legionari”, „antisemiți” etc. Când se întâmplă lucruri asemănătoare în Ungaria, Polonia, Austria, Rusia etc., acuzațiile sunt mult mai blânde sau lipsesc cu desăvârșire. De ce? Ungaria și Polonia sunt țări de formație aproape occidentală, vechi națiuni catolice, Austria – cu toate derapajele de dreapta ori chiar de extremă dreaptă, cu toată corupția crasă a fostului cancelar – este nucleul unui fost „imperiu civilizator european” (aureolat de nostalgii bine mediatizate), iar Rusia este un imperiu contemporan, dar unul care furnizează gaz Occidentului și care șantajează Occidentul.
Pe lângă toate acestea, România nu este nimic în ochii acestor „formatori de opinie” și poate să fie pusă la zid și obligată să nu mai cultive instituții precum Biserica și Academia (Armata este deja reformată cu după reguli occidentale), să renunțe la identitatea sa, să-și toarne cenușă în cap, să o lase mai moale cu limba și istoria, cu credința și cu bisericile.
La fel, din moment ce oficialitățile de-acum sunt așa de maleabile, de supuse și din moment ce românii, deși nu se încred în ele, le-au ales „democratic”, de ce să ne încurcăm cu alte personalități agreate de popor?
Nu ar fi oare mai bine să împroșcăm mereu cu noroi în aceste puține personalități de încredere, ca să prevenim ridicarea și perpetuarea lor?
Nu ar fi mai bine să le declarăm drept „pericole” pentru Europa, decât să vedem că într-o zi se înalță prea mult în încrederea și speranța românilor?
Pe de altă parte, pe fondul nivelului de educație tot mai scăzut din România, această întreprindere a inamicilor românilor nu este prea greu de înfăptuit. Românii sunt, în general, ascultători. Ați văzut vreun analist român să scrie cu ranchiună și rea credință de anumite rele din Germania, Franța ori Austria?
Ați auzit ca vreun profesor ori academician român să-l fi veștejit crunt pe tânărul cancelar de la Viena, proaspăt demisionat?
Evident, au fost anumite referiri în presa română democratică, dar decente, corecte, fără invective și fără intenția de a influența opinia europeană. În cazul atacurilor unor analiști străini la adresa unor români incomozi, lucrurile stau altfel. În primul rând, se vede tonul profesoral, de sus (în ideea că noi suntem mici și proști, iar ei mari și deștepți).
În al doilea rând, se vede disprețul față de valorile noastre tradiționale, în sensul că noi nu am avut nici istorie, nici literatură, nici universități, nici academii, nici catedrale gotice, nici credință raționalizată prin Reforma protestantă; noi nu am avut – în ochii lor – decât înapoiere, lașitate, supunere, corupție și altele, adică toate relele unui popor de la marginea Europei.
Vocile unor critici români la adresa relelor altora – pentru că nu există nici indivizi și nici popoare perfecte – nu sunt auzite de nimeni, chiar dacă sunt publicate în cele mai important cotidiane de la București sau date pe canalele de comunicare cele mai mari din România, pe când vocile unor critici străini la adresa românilor din orice mijloc de comunicare în masă din Occident au ecou de peșteră. Cu alte cuvinte, vorba fabulistului, democrația nu este pentru „căței”.
Iar acești demolatori au interese – inclusiv pecuniare – fabuloase și cu greu își ascund scopul de a vedea România falită – „stat eșuat” – și de a obține fonduri imense de la Uniunea Europeană ca să cerceteze „înapoierea” României, „prejudecățile” românilor, „nocivitatea” Bisericii Ortodoxe Române, „naționalismul” Academiei Române, „antisemitismul” funciar al românilor.
Or, toate acestea – chiar dacă racilele enumerate există în România în proporții comparabile cu cele din Occident – trebuie periodic augmentate, prezentate drept catastrofe, drept primejdii planetare, drept caracteristici intrinseci ale românilor. Și, mai ales, este cuvânt de ordine ca unele instituții ale românilor – cele rămase încă credibile – să fie pictate în acvaforte cu un dispreț nemărginit și să dispară treptat.
Din păcate, în ciuda acestei discriminări care nu este de ieri-de azi, noi nu ne-am adaptat. Nu ne-am străduit nici să ieșim din inferioritatea reală sau inventată – cum au făcut unele popoare chiar mai mici ca noi – dar nici să ne purtăm crucea proprie așa cum suntem, cu demnitate. Ca urmare, am ajuns să fim cadrul experimentelor rele și calul de bătaie al celor care-și exercită talentul malefic, susținut de anumite forțe care au adus lumea la stadiul de-acum și care vor să o transforme în masă de manevră ascultătoare pentru experimentele neomarxiștilor, globaliștilor, iliberalilor, compromițând democrația, fără să aibă a pune altceva mai bun în loc.
Cuvintele acestea nu sunt deloc de lamentare, ci de constatare și nu îndeamnă deloc la defetism, ci la luciditate și la acțiune. Am mai fost în genunchi și ne-am ridicat când nimeni nu mai spera, nici chiar noi înșine ...