După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, scriitoarea turcă Aslı Erdogan a fost arestată şi închisă. Vina sa era că scrisese pentru publicaţia pro-kurdă Özgür Gündem texte în care denunţa diverse acţiuni îndreptate împotriva libertăţii de opinie. A stat patru luni în închisoare, însă, deşi a fost eliberată, a devenit ţinta persecuţiilor şi în cele din urmă a fost constrînsă să părăsească Turcia

Volumul Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține reuneşte o parte dintre articolele care i-au atras ostilitatea regimului. Sînt cronici politice, reflecţii asupra scrisului şi a exilului, eseuri despre acţiunile represive ale guvernului turc, despre povara mentalităţilor şi stereotipurilor arhaice în Turcia modernă pagini încărcate de emoţie, în care inspiraţia poetică se îmbină cu luciditatea activistei pentru drepturile omului şi literatura cu jurnalismul.

 

Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține a apărut în colecția „Plural” a Editurii Polirom, şi în ediţie digitală, în traducerea lui Nicolae Constantinescu.

 

„«Libertatea este un cuvînt care refuză să tacă», iată una dintre frazele fulgurante ale turcoaicei Aslı Erdoğan. E lupta cotidiană a unei femei împotriva oricărei forme de opresiune.” (France Culture)

 

„O concentrare a principiilor şi cauzelor pe care Aslı Erdoğan le-a apărat, a multitudinii de victime şi oprimaţi pentru care s-a mobilizat, a tuturor formelor de represiune condamnate de pana sa de o mare sensibilitate. Pagină după pagină, sîntem zguduiţi împreună cu şi pentru această luptătoare neobosită. Căci zîmbim rareori şi nu rîdem deloc, nici măcar forţat, nici măcar ironic, pe parcursul lecturii.” (Libération)

 

De formaţie fiziciană, Aslı Erdoğan (n. 1967, Istanbul) a lucrat la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva, apoi a făcut studii de antropologie la Rio de Janeiro, unde a scris primul său roman (Kabuk Adam, 1994). Revine la Istanbul în 1996, unde se consacră literaturii şi jurnalismului. Arestată şi închisă în august 2016 împreună cu colegii din redacţia ziarului de opoziţie la care scria (Özgür Gündem), este eliberată după mai bine de patru luni şi judecată în stare de libertate condiţionată. În 2017 i s-a decernat Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar în 2018, Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor.

Fragment în premieră

 

Într-o clădire în flăcări

Să fii blocat într-o clădire în flăcări… Împotriva a ceea ce se crede – sau a ceea ce credeam eu –, clădirile nu sunt înghiţite instantaneu de flăcări enorme, ci, de cele mai multe ori, ard la foc mic, încetişor, bucată cu bucată, începând astfel o lungă şi dureroasă reglare de conturi cu moartea sau cu viaţa… Ezitări, regrete, întrebări… Indiferent de preţul ce trebuie plătit, dorinţa de a rămâne în viaţă se înfruntă cu atracţia neantului, cu extincţia oricărei revolte, cu nevoia de iertare a propriilor crime… Să-ţi plăteşti cu piatră datoriile faţă de piatră: iată ceva mai străvechi, mai ferm, mai real şi mai puţin compromiţător decât să-ţi reglezi omeneşte conturile cu omul. Datoriile eterne şi insolubile ale pietrei către piatră, apă, foc, vânt şi, probabil, om.

Să fii blocat într-o clădire în flăcări… În general, „omului” – aş putea, în locul lui „eu” sau „tu”, să mă refugiez în spatele unui obiect depersonalizat – îi trebuie foarte mult  timp ca să-şi dea seama că imobilul în care se află începe să ardă. Să spunem, de exemplu, că n-a auzit nici vocile, nici strigătele, nici sirenele, că, neatingând îndeajuns vreun obiect metalic, cum ar fi balustradele scărilor care ard la capătul de jos, n-a simţit căldura tot mai intensă, că nici măcar nu s-a gândit că toată clădirea ar putea să fie învăluită de un fum care se strecoară pe furiş pe sub uşa bine încuiată. Poate că toată lumea a fugit deja de mult, poate că e singur, lăsat în voia sorţii, dar e mult mai probabil că pompierii au fost deja chemaţi, că totul va reveni la normal, că acest mic început de aventură va lua repede sfârşit… Trebuie să-şi facă bagajul, trebuie să-i salveze în primul rând pe cei care pot fi salvaţi, există în asta un fond de realitate, un fond de viaţă? Pe de altă parte, unde sunt flăcările, la etajele de sus sau jos, la intrare, ori chiar aici? Probabil habar n-ai, nu ştii ce să decizi…

Şi probabil că e şi greu de crezut… Cine va crede că o tragedie, la drept vorbind o tragedie prost pusă la cale şi numai bună să figureze la rubrica faptelor diverse, a venit să-i bată la uşă? Cine va crede că o greşeală neînsemnată, o tigaie uitată pe foc sau lipsa asigurării de viaţă, i-a semnat condamnarea la moarte? Cine poate să creadă că mărunta lui existenţă ia sfârşit? Cine poate să creadă în mod serios că se va prăbuşi avionul în care a urcat sau că propria ţară va fi pustiită de război? (Unul pentru că nu ia destinul în serios, altul pentru că nu-şi imaginează că destinul l-a luat în serios…) Şi apoi, în epoca noastră, în era tehnologiei, la ora fisiunii atomului, a victoriei asupra cancerului, a inventării telefoanelor inteligente, cineva trebuie să fi chemat cu siguranţă pompierii; în zilele noastre imobilele au scări de incendiu, ăsta nu poate să facă excepţie; căutând bine, ai putea chiar să găseşti un extinctor, mai rămâne să afli cum faci să funcţioneze afurisitul ăsta de aparat, dar cel mai probabil e vorba de o alarmă falsă, de o panică nefondată, de un abuz, de un pur delir…

Atunci, deschizi uşa şi ieşi. Fumul. La etajul de deasupra, de dedesubt, la cel la care te afli, pe culoare, pe scări, în spatele fiecărei uşi închise, în faţa fiecărei ferestre deschise, peste tot e fum… În ochi, în plămâni… Mergi singur în penumbra culoarelor pustii… Culoare mai lungi decât o viaţă de om… Întâi în pas alergător, apoi din ce în ce mai lent, agăţându-te, oprindu-te la fiecare pas… Începând o reglare de conturi grea şi dureroasă… Fumul. La fiecare colţ, în fiecare lucru şi adânc în ele… Ca şi cum lumea ar fi trecut de la negru la alb, distanţele şi minutele s-ar fi topit, şi-ar fi amestecat cursurile, timpul şi întinderea s-ar fi combinat. Toate astea nu pot să fie adevărate, îţi zici, şi apoi nu mai e nimic pe scări, n-am văzut nici măcar o flacără! Nu văd flăcările, nici nu le aud, nici nu le simt mirosul; vin de sus, de jos, din toate părţile odată, nu ştiu, sau poate din spatele unei uşi pe care o voi deschide curând, sau din tavanul care stă să se prăbuşească… Agăţat de balustrada care arde, încerci să te ridici şi, fără să suferi totuşi, îţi zici că trebuie să te ridici, să te scoli în picioare, acolo, acum; fumul se caţără lent pe coloana ta vertebrală; cu picioarele acum frânte, ca o reptilă ce încearcă să se menţină la verticală, te îndemni să te ridici, prăbuşindu-te în abisurile unui somn, ale unui vis în alb şi negru, te străduieşti să deschizi ochii şi, de acum înainte, pentru tine nu mai există altă realitate decât limbile acelui fum perfid, tandru şi cald…

Să fii blocat într-o clădire în flăcări… Probabil e doar o metaforă, o metaforă a Turciei… Flăcările sunt cât se poate de reale, şi morţii, şi sângele… Fum, numai fum, afară, înăuntru, da, înăuntru, adânc de tot…