Doborârea avionului rusesc SU-24 de către aviaţia turcă nu este nici primul şi nu va fi nici ultimul incident militaro-diplomatic între spaţiul ex-sovietic şi NATO.

Cel mai celebru incident este de departe cel al avionului de linie corean (Coreea de Sud) care în 1983 a intrat, din greşeală, în spaţiul aerian sovietic şi a fost doborât fără nicio avertizare. Atunci, am fost foarte aproape de izbucnirea unui conflict armat, pentru că în aceeaşi perioadă NATO făcea nişte simulări ale unui atac nuclear, simulări pe care ruşii le-au perceput multă vreme ca pregătire a unui atac atomic. După doborârea avionului corean, ruşii au negat totul iniţial şi doar după ce americanii au dat publicităţii o interceptare radio în care cei de la sol ordonau pilotului sovietic să doboare avionul de linie fără avertizare au îngăimat o recunoaştere timidă şi niște scuze superflue.

De partea cealaltă, americanii au şi ei pe conştiinţă două mari tragedii aviatice. Prima, în 1980, când au doborât din greşeală un avion de linie italian, un DC-9, care efectua un zbor Bologna-Palermo, provocând moartea a 81 de nevinovaţi. La catastrofa de la Ustica a fost strigător la cer că atât forţele NATO, cât şi guvernul italian au încercat să muşamalizeze totul timp de mai mulţi ani, doar presa italiană reuşind până la urmă să scoată adevărul la iveală. Avionul Alitalia a fost doborât de un F-16 american care a tras, de fapt, pentru a doborî avionul lui Gaddafi, care survola spaţiul aerian italian. Racheta lansată de avionul de vânătoare american a întâlnit însă, din greşeală, avionul Alitalia şi nu MIG-ul libian.

Dacă în cazul Ustica a fost un accident (e drept, ascuns presei de comandamentul NATO şi de guvernul italian), în cele mai multe cazuri lucrurile au fost intenţionate, chiar dacă de fiecare dată a existat un exces de zel.

Un alt accident care a făcut să curgă multă cerneală a fost celebrul atentat de la Lockerbie, când zborul Pan Am 103 a explodat în aer, făcând şi el 259 de victime. Deşi de la bun început s-a ştiut că Gaddafi a organizat atentatul, abia după zeci de ani adevărul a fost recunoscut de partea libiană şi culmea e că, odată recunoscut, americanii l-au şi iertat, pentru că interesele economice ale momentului o cereau.

În acelaşi an 1988, în Golful Persic, în plină criză iraniano-americană, la câţiva ani după ce iranienii făcuseră ostatici personalul Ambasadei americane din Teheran pentru mai mult de un an, un avion Airbus A 300 aparţinând Liniilor Aeriene Iraniene a fost doborât, din greşeală, de o rachetă trasă de pe un crucişător american, fiind confundat cu un avion de vânătoare iranian. Toată povestea s-a întâmplat în apele teritoriale iraniene. Au fost 290 de morţi nevinovaţi.

Ceea ce este comun tuturor acestor tragedii sunt declaraţiile de cele mai multe ori mincinoase, într-o primă fază, ale vinovaţilor.

Nu ştiu dacă avionul rusesc era în spaţiul aerian turc, dar se pare că de mai multe ori fuseseră avertizaţi să nu mai încalce spaţiul aerian NATO. Putin e un tip arogant, care gândeşte puţin cu privire la consecinţe. Nici Erdogan nu se gândeşte prea mult şi, la fel ca Putin, preferă să-şi arate muşchii.

Nu am înţeles niciodată de ce liderii Marilor Puteri, cei care apasă pe butoane, nu au înţeles cât de important e să gândeşti înainte de a acţiona. Nu suntem într-un război fratricid, nu avem ameninţări atomice ca în Războiul Rece şi, deci, nu depindem de secunde. A ordona în câteva minute să dobori un avion mi se pare o inconștiență mai apropiată de nebunie decat de gândire strategică.

E drept, onoarea nu e să faci mereu ceea ce trebuie, ci să ştii să negociezi cu consecinţele. Dar, oare, or dormi bine oamenii ăştia care ordonă moartea?

Ultimii ani dovedesc că diplomaţia a trecut pe planul secund pentru că elitele care o făceau au dispărut. Criza liderilor carismatici şi credibili a dus şi la criza diplomaţiei. Fără diplomaţie, ne vom îndrepta mult mai repede către un conflict, chiar dacă el va fi generat de un incident stupid.

Atunci însă, va fi mult mai greu să negociem cu consecinţele. Şi nu vor negocia numai liderii care au apăsat pe trăgaci, ci noi toţi.