În ultimele săptămâni, în medii politice de nivel înalt a fost evocată, în repetate rânduri, posibilitatea unei ”opțiuni nucleare” în Ucraina. Care sunt însă șansele ca o asemenea perspectivă sumbră să se materializeze?

La jumătatea anilor 1950, Uniunea Sovietică se confrunta cu o problemă demografică dificilă. După ce pierduse zeci de milioane de vieți în campaniile de represiune ale perioadei staliniste (deschiaburirea, Holodomorul, Marea Teroare etc.) și alte zeci de milioane  în al doilea război mondial, țara nu mai avea suficientă mână de lucru pentru a realiza sarcinile mereu mai mari ale planurilor cincinale.

În contextul lansării amplei campanii de desțelenire de noi suprafețe agricole (1953), destinată să asigure securitatea alimentară a țării, această criză demografică a evoluat abrupt. Căutând o soluție la această problemă, liderul sovietic de la acea vreme, Nichita Hrușciov, mai întâi a golit Gulagul și apoi și-a îndreptat privirile către Armata sovietică, care la acea vreme cuprindea aproape toți atâția militari cât toate celelalte armate ale lumii la un loc.

Pentru a putea reduce efectivele Armatei sovietice, eliberând milioane de tineri pentru alte sarcini economice, Hrușciov a promovat o nouă politică externă: așa-numita „coexistență pașnică”. Un prim gest a fost încheierea conflictului din Peninsula Coreeană, prin armistițiul de la Panmunjong (1953). Alte gesturi majore de destindere au fost retragerea trupelor sovietice din Austria (1955) și reducerea cu mai bine de o treime a efectivelor militare (1955 – 1960). Statul sovietic, încă, continua să se considere o ”cetate asediată”. De aceea, pentru a compensa reducerea efectivelor, regimul sovietic a luat decizia strict secretă de a înlocui tunurile, tancurile și batalioanele de pușcași cu o amplă desfășurare de arme nucleare tactice, chiar la frontiere.

Pe măsură ce armatele sovietice au fost retrase din Austria, s-a realizat un nou dispozitiv militar, în Ungaria și Cehia (pe atunci, Cehoslovacia). Un dispozitiv mai redus, dar întărit în secret cu ”armament special”: așa se numeau, în jargonul epocii, armele nucleare. Conform documentelor CIA desecretizate în 2013 (National Intelligence Estimate 11-5-1958), încă din 1956 regimentele de artilerie din compunerea diviziilor motorizate de Gardă din Ungaria și Cehoslovacia au fost dotate cu rachete de croazieră (Frontovaya Krylyatnaya Raketa Raduga KFR-Y „KOMETA”), cu ogivă nucleară RDS-4M (12...14 kt.). Bomba de la Hiroșima a avut cam tot atât.

În noua doctrina militară sovietică, armele nucleare urmau să fie folosite atât în apărare, cât și în atac. În apărare, se conta pe distrugerea bazelor aeriene și diviziilor blindate NATO chiar înainte ca să atace, pe limitarea și lichidarea eventualelor străpungeri realizate de NATO prin frontul sovietic. În atac, armele nucleare tactice urmau a fi folosite pentru spargerea frontului inamic, apoi distrugerea în adâncime a apărării NATO, precedând pas cu pas înaintarea diviziilor sovietice prin Germania. Iar pentru aceasta, rachetele de croazieră au fost curând suplimentate cu bombardiere tactice Iliușin-28A (A de la Atomnyy), purtând bombe nucleare.

Strategia a fost verificată la 14 septembrie 1954 când, cu prilejul manevrelor desfășurate pe poligonul Totskoye, din regiunea Orenburg (Uralii de Sud), a fost lansată o bombă nucleară RDS-4 și, la scurt timp, câteva mii de militari au simulat un atac pe lângă zona zero. Cu acest prilej s-a constatat că nici măcar militarii sovietici nu pot trece neprotejați, pe jos, prin zona zero, fără a se contamina grav. Iar la câteva sute de metri spre stânga sau dreapta, fortificațiile de campanie inamice supraviețuiesc loviturii nucleare – deci se menține posibilitatea unei riposte defensive.

Pentru a remedia aceste neajunsuri, în deceniul care a urmat (1957 – 1967) diviziile motorizate (pe camioane) au fost reorganizate, cu cheltuieli enorme, în divizii mecanizate. Adică, dotate cu transportoare BTR și mașini de luptă a infanteriei BMP, al căror blindaj protejează de unda de șoc, atenuează radiația, iar sistemul de filtrare a aerului protejează echipajul.

Iar dacă și așa se investeau sume colosale în fabricarea a zeci de mii de transportoare blindate și mașini de luptă a infanteriei, procesul de înarmare nucleară la nivel tactic a continuat. Generațiile de blindate s-au succedat din zece în zece ani: BTR-50, BRT-60, BTR-70... La fel și generațiile de rachete nucleare: R-11, R-11M, R-17... În anii 1970, fiecare armată mecanizată sovietică (și erau multe!) era deja dotată cu o brigadă de rachete operativ-tactice (10...100 kt), iar fiecare divizie mecanizată din compunerea respectivelor armate avea câte un divizion de rachete mai mici, LUNA (9M21B), cu focos variabil (1... 10 kt). În paralel, flotele au fost dotate cu torpile și încărcături antisubmarin nucleare - dar aceasta e o altă poveste, irelevantă aici.

Astfel încât, în 1992, la destrămarea Uniunii Sovietice, Federația Rusă a moștenit zeci de mii de blindate special concepute pentru războiul nuclear, mii de rachete tactice și tactic-operative și circa 2.000 de arme nucleare tactice. Iar Federația Rusă nu a abandonat vechea strategie a războiului nuclear, dovadă că a continuat să perfecționeze moștenirea sovietică: după BTR-70 sovietic, au urmat BTR-80 și BTR-90. Și pe măsură ce economia s-a redresat, sumele investite în armele necesare unui din ce în ce mai ipotetic război nuclear cu Occidentul au reînceput să crească: după BMP-1 sovietic, a urmat BMP-2 și chiar BMP-3, după racheta R-17 SCUD C a urmat OTR-21 TOCHKA, apoi OTR-23 ISKANDER.

Dar, de-a lungul a treizeci de ani, Rusia a dus numai războaie convenționale, locale: Cecenia, Georgia, Siria, acum Ucraina. Pe măsură ce manevrele din 1957 se pierdeau în ceața amintirilor, dotarea în stil sovietic, prevăzută pentru un război atomic contra NATO, devenea din ce în ce mai irelevantă. Însă tradițiile mor greu, așa că an de an prin Piața Roșie au defilat generații succesive de blindate BTR și BMP. Care până la urmă au ajuns în Ucraina și au eșuat fără glorie, epave arse, pe câmpuri și prin șanțuri, prin lăstărișuri și mlaștini. Fiindcă vremurile s-au schimbat, blindajul antiglonț - antiradiație nu face față dronelor Bayraktar, iar rachetele ex-nucleare se dovedesc bune numai să omoare civilii prin vreo gară de provincie.

Dar ce relevanță mai are arma nucleară tactică, în contextul războiului din Ucraina? În față nu ai diviziile blindate, bazele aeriene și regimentele de artilerie ale NATO, ci sotnii de 20 – 30 de militari ucraineni, care se strecoară prin tufișuri, printre coloanele rusești, cu rachete Javelin în spinare. Conceptul de ”front inamic”, care trebuie ”spart” e aproape irelevant în situația actuală. Ca să folosești arma nucleară, ar trebui ca liniile de front să fie clare, iar ținta să merite prețul: aceste arme sunt foarte scumpe, iar oprobriul legat de utilizarea lor, foarte durabil.

Chiar admițând că reușești să încolțești suficient de mulți soldați ucraineni într-un ”cazan”, în câmp deschis, va trebui mai întâi să-ți reorganizezi dispozitivul, pentru a-ți feri proprii militari de efectele colaterale ale armei nucleare. Iar când ucrainenii vor vedea că inamicul își retrage liniile, se pune febril pe săpat tranșee adânci și face parapete de lemn bine unse cu clei, oare vor aștepta, cu mâinile-n sân, să le pice bomba-n creștet? Că și comandanții lor au făcut aceleași Academii militare în aceleași vremuri sovietice, și știu foarte bine despre ce este vorba.

Ar mai fi orașele. Hiroșima și Nagasaki erau, în anii 1940, întinse aglomerări de căsuțe de lemn, care au ars în câteva zeci de secunde. Kiev sau Harkov sunt orașe moderne, din beton și zidărie: exact ca fumul de la Crenobîl, molozul radioactiv va fi purtat spre Belarus și Rusia, fiindcă datorită rotației Pământului, aceea e direcția dominantă a maselor de aer. Iar când cenușa fină și fosforescentă a zecilor de mii de morți se va așterne subțire pe masa aceea lungă, lungă, domnul Putin va ști că-și are locul asigurat în Istorie, alături de idolul șovinilor ruși, Ginghis-Han. Iar în aceeași clipă Rusia lui Putin ar pierde și ultimii săi aliați, cei care încă se abțin să voteze sancțiuni în Adunarea Generală ONU și care mai țin economia rusă cât de cât pe linia de plutire...

Opțiunea atomică e nu numai inutilă, ci și foarte costisitoare în contextul războiului din Ucraina. Aici și acum, arma nucleară tactică este pentru Rusia tot atât de folositoare ca și mumia lui Lenin: suvenir macabru al unor vremuri definitiv revolute.