Apocalipsa după COVID: Manifest pentru o Pandemie Eternă

Se înmulțesc cazurile de eretici executați pentru că au fluierat în Biserica Pandemiei. COVID-19 este noua Dogmă care desparte Iadul de Rai.

Fericiți cei ce cred în Epidemie și nu cercetează, că a lor va fi Societatea Deschisă de mâine.

Fericiți cei ce nu se plâng, că aceia vor fi promovați.

Fericiți cei obedienți, că aceia vor salva Planeta.

Fericiți cei ce se informează doar din surse oficiale, că aceia vor vedea Progresul.

Fericiți cei ce stau azi în case, pentru că mâine se vor obișnui.

Fericiți cei ce poartă mască, pentru că așa dispar diferențele dintre hoț și prost.

Fericiți cei galbeni la față, că aceia au adoptat Modelul Chinez.

Fericiți cei prigoniți și amendați, că aceia alimentează Bugetul.

Fericiți veți fi, pentru că nici nu vă veți da seama când vă vor prosti și vă vor încăleca acum, și data viitoare, și în vecii vecilor.

Vai de voi, însă, o, necredincioșilor, și șovăielnicilor, și zăbavnicilor la ordonanțe militare și stări de urgență, vai de voi, cei ce nu vreți să vă aliniați, să ascultați și să fiți ascultați, că veți fi aruncați în întunericul cel mai dinafară al societății, unde nu este promovare, nici recomandare, nici progres, ci numai marginalizare veșnică.

***

În anii 1990, după prăbușirea Zidului Berlinului și destrămarea Uniunii Sovietice, „revoluția permanentă” a lui Troțki era în pericol. Comunismul fusese compromis, iar clasa muncitoare, „motorul revoluției mondiale”, se cam îmburghezise, dedulcindu-se la binefacerile capitalismului. Nu-i mai ardea de lupta de clasă.

Era nevoie de altceva. Strategii Internaționalismului Socialist au avut o găselniță care părea genială: înlocuirea clasei muncitoare cu minoritățile. Sexuale, religioase, etnice, culturale.

Lovitura era dublă:

1. zguduia din temelii sistemul democratic, construit pe principiul majorității, care adusese liniște, stabilitate și prosperitate în țările cu vechi tradiții capitaliste;

și

2. nu exista riscul „epuizării benzinei”, ca în cazul clasei muncitoare, dat fiind că numărul minorităților este practic nesfârșit (repet un exemplu pe care l-am mai dat: inițialele care desemnează minoritățile sexuale au ajuns să depășească astăzi cifra de 20). Într-o societate, vor putea fi identificate întotdeauna minorități ale căror nemulțumiri să fie folosite pentru a schimba-răsturna-revoluționa starea de fapt. Noile schimbări sociale duc la apariția altor minorități și așa mai departe.

După mai bine de două decenii de domnie a minorităților, care au transformat fața lumii civilizate cu o rapiditate nemaivăzută, dând peste cap conceptul de drepturi ale omului, motorul revoluției a început din nou să dea rateuri.

Dacă prima dată rămăsese fără combustibil, acum se îneca din cauză că avea prea mult. Scăpate de sub control, minoritățile au ajuns să se calce pe picioare și să se bată între ele.

Homosexualii s-au plâns de homofobia imigranților musulmani, feministele au început să fie iritate de tupeul cu care transgenderele cu organe masculine vor să le fure stindardul, negrii au văzut cum le iau fața minoritățile sexuale albe etc.

Scoaterea de la naftalină a unui concept din 1989 – Intersecționalitatea – care ambiționa să facă ordine și să ierarhizeze discriminările, nu a fost de mare folos.

Cu 30 de ani, lucrurile erau mult mai simple: albul îl oprima pe negru, heterosexualul pe homosexual, creștinul pe musulman și pe ateu.

Acum însă, între un alb homosexual și un negru hetero, cui să-i dai dreptate? Sau între o feministă băștinașă și un imigrant islamic, cu patru neveste îmbrobodite?

Renunțarea la criterii axiologice și relativizarea generalizată au dus până la urmă la relativizarea relativizării. De pildă, atacurile la adresa familiei tradiționale au dus la relativizarea căsătoriilor homosexuale și la deprecierea homosexualității înseși.

Eforturile mai mult sau mai puțin mascate pentru legalizarea pedofiliei ca orientare sexuală legitimă au fost văzute de cuplurile homosexuale drept pericole la adresa dreptului lor de a adopta copii.

Harababura era totală. Într-o asemenea măsură încât anihila arma cea mai de temut a Noii Revoluții, care era Corectitudinea Politică. Adevărul unic nu mai putea fi distins nici măcar de ideologi, darmite de lumea normală. Ceea ce arunca în derizoriu orice tentativă de Poliție a Gândirii.

Găselnița cu exacerbarea minorităților și-a dovedit falimentul mai repede decât se aștepau strategii Internaționalismului. Revoluția Mondială se afla iar în impas.

Era nevoie grabnic de o nouă Dogmă. De data asta, însă, ceva simplu și ușor de priceput, fără farafastâcuri. Ceva care să poată fi tranșat dintr-o lovitură de securea Corectitudinii Politice. Gen: „Patru picioare – bun, două picioare – rău”. Ceva care să ne întoarcă la bătrâna și sănătoasa teroare bolșevică. Ceva care să transforme casele în cuști și societatea în Grădină Zoologică. Un nou virus ideologic, care să infecteze mințile și să distragă atențiile, pentru a relansa Revoluția permanentă.

Ceva ca un fel de pandemie eternă.