Evenimentul Zilei > EVZ Special > Anticipata moarte a domnului M. şi drama unui psihiatru
Anticipata moarte a domnului M. şi drama unui psihiatru

Anticipata moarte a domnului M. şi drama unui psihiatru

Într-una dintre ultimele discuţii ale psihiatrului cu domnul M. a venit din nou vorba despre moarte. Şi nu moartea oricui. Moartea lui, a pacientului. Ştia că nu mai are mult.

Cancerul de plămâni cu care fusese diagnosticat în vara aceea se întinsese rapid la oase. Din zgârciuri şi minerale ajunseseră la consistenţa unei grisine. Se rupeau, scrâşneau, se îndoiau chiar şi sub greutatea lui de copil distrofic. Ce om falnic fusese. „Ce umbră m-a sunat. Eram psihiatrul lui de ceva vreme, ne cunoscuserăm în împrejurări excepţionale şi l-am ştiut ca om excepţional. Se spune că unii au aleea lor în cimitir. În meseria lui de medic, M. îşi pavase propria sa alee în Rai. Şi totuşi, în spatele aparenţei se afla, cum urma să descopăr, un individ al cărui trecut macabru contrazicea mai tot ce ştiu despre natura umană!”, povesteşte Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare din Capitală.
Pacientul său crescuse într-o casă cu un tată care şi târziu, la maturitate, cînd se îmbăta, sărea sa îl bată. M. – cum îi spune, discret, psihiatrul – docil, îl lua ca pe un copil – că era de două ori cît el – şi îl punea în pat la somn.
„Acelaşi tată, în copilărie, a intrat odată în camera lui M şi i-a spus, printre două ragîieli etilice, că e o zi mare, că o să înveţe ce înseamnă să fii bărbat. L-a violat ani la rând, pînă când M, deja mare, l-a luat odată pe sus ca pe un sac şi l-a dus în cameră la el şi i-a spus: Gata, destul! Era ca un urs, mai tot timpul pregătit cu o vorbă bună, cu un gest de infinită gentileţe faţă de pacientul lui. Iar relaţia dintre noi a început cu un mesaj într-o sticlă, într-o dimineaţă când mi-a trimis un mesaj: Mă sinucid!, te şochează medicul.
Geneza unei atitudini
M. împlinea o cifră rotundă. Nu credea că va trăi până la ea. De la distanţă M. era un om iubit, neobişnuit de iubit poate de unde avea acel temperament mişcător, mereu în anticiparea rugozităţilor celeilalte persoane.
„Cel mai mare defect e că nu te puteai supăra pe el, iar el cu siguranţă nu se supăra vreodată pe tine. Evita cu scrupulozitate cearta, sau disensiunile. Căsătorit a doua oară cu o doamnă minionă, bunicuţă în devenire, M. îi vorbea ca unei mame celeste, o diviniza, o fetişiza. Nu semăna cu mama lui. Mama lui fusese o victimă a propriilor alegeri. Nevastă de diplomat, frumoasă din ţărănci, îi lăsase lui M. doar micile manierisme primitive, plăcerea pentru brânza cu ceapă zdrobită şi un colţ de pământ unde M. cugeta adesea, în orele ultime ale vieţii lui, că ar fi un pat bun de odihnă”, vorbeşte cu ochii închişi psihoterpeutul despre o experienţă care l-a marcat pe viaţă.
Excursii în holocaustul unui viitor mort
A fost marea ironie a sorţii! Prima oară, în 25 de ani, să ajungi să vorbeşti despre durerea sufletului tău cu cineva, şi să fie ultimul an al vieţii tale! Dumnezeul lui M avusese un pervers simţ al umorului de la cap, la coadă.
„Fiecare dintre întâlnirile mele săptămânale cu M. era o excursie în propriul lui Holocaust. Venea mereu cu un mic cadou lăsat pe biroul meu la plecare, obiectele lui de tranziţie care-i justificau gestul votiv faţă de mine. Azi, un breloc cu hipopotam albastru. Mâine Kant şi ornitorincul, a lui Eco. Nimic nu era simplu, fiecare pas era încărcat cu simbol şi cu sacru. Oniricul lui M. era punctat de momente fantastice în care fiecare om pe care-l salva, fiecare pacient pe care-l opera, fiecare sărman pe care-l scotea din ghearele morţii era de fapt un gest de-a-i întoarce, cu binele, răul făcut tatălui lui pentru care nu fusese vreodată bun, şi care totuşi îl sedusese!”, dezvăluie doctorul, post-mortem, detalii cutremurătoare.
Supliciul ultimei îndoieli
Tatăl lui M. murise de cancer. M. l-a îngrijit până în ultimul moment, şi nimeni n-ar şti dacă a trăit satisfacţia să-l vadă pe acesta murind în chinurile groaznice ale durerii, şi vomei înghiţite până în plămâni.
„De-aia se sinucidea…, în dimineaţa aia, intrase – la 50 de ani – în anul aniversar al morţii tatălui lui, decedat la 50 de ani. Dar n-a murit. A venit. A plâns. A vorbit. A lăsat mici netsuke de ambră în urmă. Şi primăvara s-a făcut vară. Si pe faţa lui M. se aşternuse liniştea, vroia să-i spună copilului lui de toate motivele pentru care, în anii de cand îl avea, se ferise vreodată să îl atingă sau să se lase atins. Vroia să-i spună despre multiplele nopţi când a murit. Dar mai bine, tot el spunea, ca murdăria mea să moară odată cu mine. Iar eu replicam nu crezi că ar fi o lecţie bună, o lecţie minunată de trăire şi supravieţuire pentru băiatul tău să vadă ce om ai ajuns, dincolo de suferinţele tale? Mi-l dădea de exemplu pe Werther, al lui Goethe. Tu nu eşti un personaj, M.! replicam”.
Ultimul cadou
Dar apoi, spre stupoarea idioată a Universului, M. – un fumător copios – a venit cu vestea că are o metastază. Medicul l-a privit, nesigur de cuvintele auzite. Deşi ştia. Erau doar şase luni de la sinuciderea lui simbolică. Ar fi putut să moară atunci, dar îi era frică de durere. O să trecem prin ea împreună, i-a zis psihiatrul. A zis că pleacă o perioadă. Şi a dispărut, câteva săptămîni, la o clinica, în America, de unde a venit o coajă de ou.
Medicul se zgribuleşte: „În dimineaţa ultimei noastre convorbiri, totul dăduse greş. Mi-e frică, zicea. Ştiu, M. Nu mi-e frică de moartea mea, mi-e frică de ce-o să vadă copilul meu. Plânge. Sunt gol pe dinăuntru. Orice vorbă de înţeles e o stupidă ipocrizie. M., ai şansa să-i faci un ultim cadou! Învaţă-l cumsecade verbul a muri, M. Explică-i că viaţa e un drum punctat de frica nefiinţei. Arată-i copilului tău o moarte bună, demnă, nu-ţi lăsa moartea pe mâna furtunarilor şi sorţii. A tăcut, rezolut, vorbim luni, bine? Vorbim”.
Sâmbătă noaptea, M. a vorbit îndelung cu copilul lui. Liniştit, fără cadouri la despărţire, fără pasiunea lui: nu pleca, n-am să te mai văd niciodată: „Nu plec, mor. Şi n-am să te las, rămai în inima mea, rămân în inima ta”. Şi-apoi inima s-a oprit.