Presa epocii staliniste.
În atelierul strungărie grea de la „Independenţa“-Sibiu nu se prea ocupă nimeni de muncitorii care învaţă la şcoala serală. (...) Nu ştiu de ce inginerul Mircea Florian, maistrul atelierului nostru, nu întreprinde nimic pentru a ne ajuta. N-a aranjat nici măcar schimburile în care lucrăm, deşi era sarcina lui. (...) Tov. ing. Mircea Florian nu s-a interesat niciodată ce facem la şcoală, cum învăţăm. Pentru această purtare a sa, maistrul nostru a fost criticat în adunarea organizaţiei de partid din uzină. Până acum nu se prea văd multe semne că şi-ar fi însuşit critica. Ing. Mircea Florian este tânăr şi a învăţat carte în anii regimului nostru. Mă întreb surprins: de ce atunci se poartă aşa? De ce la rândul său nu-i sprijină pe cei dornici de învăţătură? (Iosif Goţa, strungar, Sibiu - „Scânteia“, joi, 7 ianuarie 1960) Anii ’70. Despre „Tânăra Gardă“, în „limba de lemn“
A lucra într-o fabrică de tricotaje - aceasta numindu-se în cazul de faţă „Tânăra Gardă“ - este, fără îndoială, o chestiune de responsabilitate. (...) Această conştiinţă a responsabilităţii s-a desprins pregnant din întreaga desfăşurare a adunării salariaţilor întreprinderii „Tânăra Gardă“. Darea de seamă a comitetului de direcţie privind activitatea pe anul 1969 şi cifrele de plan pe 1970, numeroasele discuţii au relevat spiritul lucid cu care e privit - în acest colectiv - rostul social al angajaţilor, maturitatea lor de concepţie şi profesie, echilibrul, gradul valoric al activităţii. (...) S-a reţinut, în anul trecut, că aici în fabrică s-au realizat anumite produse cu parametri calitativi ridicaţi, că s-au proiectat contexturi menite a reduce consumul de materii prime... („Informaţia Bucureştiului“, marţi, 10 februarie 1970)
Anii ’80. „Prin cenuşa imperiului“, triumful lui Blaier
(...) Ecranizarea lui Blaier după „Jocul cu moartea“ de Zaharia Stancu face onoare romanului şi cinematografului naţional. (...) Filmul lui Blaier reface cartea cu sensurile şi chiar cu stilul prozei lui Stancu. Reface o realitate cu tot ce leagă momentul exterior de cel interior: un vagon cu deţinuţi înăuntrul căruia se încheagă prietenii şi se comit trădări; o casă de la ţară unde se naşte o idilă; o cascadă de munte unde se scaldă, într-o euforie a confesiunii, doi taciturni. (...) Gheorghe Dinică (joacă) în cel mai ofertant rol al său şi Gabriel Oseciuc în cel mai greu, dar în jurul lor respiră o întreagă lume vie şi colorată - „lăutarul“ lui Ernest Maftei, dar şi personajele susţinute de Irina Petrescu, Florina Cercel, Cornel Coman. („Cinema“ nr. 3, martie 1980)