Ilinca Bernea viețuiește în Anglia, la Londra, dar, adesea, creează în România, în țara pe care o are, poate, mai aproape de inimă. Ilinca este inteligentă. Și nu pentru că scrie poezii, romane, piese de teatru sau scenarii de film. Nici pentru că este doctor în filosofie. Nu! Ilinca Bernea este o femeie deșteaptă, cum zic românii, pentru că a înțeles, cât de cât, viața. Citiți povestea ei! Merită
Cum este perceput un intelectual român în Anglia, la Londra? Ai fost vreodată nedreptățită?” Ilinca Bernea înfășoară curiozitatea mea într-o plasă delicată, care îmblânzește asperitățile închipuite: „Eu nu mă consider intelectuală, ci artistă. N-aș scrie demonstrativ sau analitic. Mă preocupă și cunoașterea desigur, dar ceea ce mă mo bilizează e dorința de fi în contact cu frumusețea în orice situație. Nu e vorba de o încercare de a estetiza existența, ci de a extrage substanța estetică din orice. Acesta este țelul meu. Vreau ca tot ce trăiesc să aibă grație, să mă enervez frumos, să îmbătrânesc frumos, să pierd frumos”.
După această piruetă reușită, da că pândești atent, poți prinde gândurile Ilincăi, risipite departe de Brașovul copilăriei, pe o insulă: „În Anglia nu mă ia nimeni drept „intelectuală”, ceea ce este în avantajul și în interesul meu. Însăși noțiunea este proscrisă în acea cultură... Te consideră un prețios ridicol și arogant dacă-ți spui așa”.
Focarul de iluzii și prietena de culoare
Se oprește Ilinca și când reia i se deschide și sufletul: „Nu-mi convine că sunt bănuită de către cei care nu mă cunosc decât din ce scriu - pentru că am ceva forță în condei - drept cerebrală, dură și dominatoare. Sunt exact pe dos. Toată lumea face ce vrea din mine, le caut în coarne tuturor, nici măcar în fața pisicii n-am autoritate”. Odată stinsă această minunată exuberanță, Ilinca plonjează în realitate. Realitatea de pe Tamisa sau de oriunde: „Problema cu categoriile generice care au în vedere nația, profesia, gradul de erudiție al cuiva, genul, vârsta, rasa - e că sunt un focar de iluzii, nu cunoști nimic despre oameni așa. Oi fi româncă pentru un angajator german, dar nu pentru mama. Nici măcar pentru intimii mei englezi nu mai sunt româncă, sunt Ilinca. Prietena mea din Londra e de culoare. E ingineră și critic de artă, vorbitoare de șase limbi printre care și mandarina și o excelentă fotografă. Ultimul lucru pe care îl sesizăm amândouă e diferența de rasă”.
„Mie nu mi-e frică de moarte”
S-a înfierbântat Ilinca. Se simte în verb, în negații: „Aceste identități generice mai sunt și relative pe deasupra. Pentru un țăran thailandez nu ești savant, dacă el e analfabet, nu te recunoaște de intelectual, zice uite bărbosul sau lunganul sau ce-o zice”. Concluzia alunecă natural, spre ieșirea din curiozitatea mea inițială: „Intelectualul e un personaj social în ultimă instanță. Iar eu sunt un om cu vocația intimității”.
Mergem mai departe cu mirările. „Nu-ți este frică de atentatele care însângerează, de ceva vreme, Anglia? Nu-ți este teamă că te-ai putea obișnui cu o asemenea realitate șocantă?” Ilinca șochează: „Mie nu mi-e frică de moarte. Mă aștept să mor oricând și de obicei trăiesc ca un om fără viitor. Singurele momente când sunt mai anxioasă sunt atunci când scriu câte un roman pe care vreau să nu îl las neterminat și când am câte o dorință arzătoare care sper să nu rămână neîmplinită”.
Cea mai frumoasă dezvăluire
Urmează ceva deosebit: „A - cum jumătate de an, când am văzut că se îngroașă gluma cu atentatele, i-am spus iubitului meu: „dacă e să se întâmple ceva, vreau să știi că întâlnirea cu tine m-a făcut fericită. Îți mulțumesc că ești în viața mea”. Pe urmă am fost liniștită. Cred că ar merita să facem asta și fără atentate, cu toți cei care ne-au adus bucurie sau mângâiere. Când s-a întâmplat nenorocirea de pe stadionul din Manchester, în luna mai, ne-au sunat disperate mamele noastre, din țările lor de baștină: Aveți grijă, mamă! Cum să avem grijă? Cam cum? Sunt chestiuni pe care le-a pus în discuție și Socrate când a ridicat problema destinului. Dacă știi că nu stă în puterea ta să schimbi cursul lucrurilor nu e, oare, cel mai înțelept să te bucuri de viață fără griji?”
„Vocația mea profundă e să fiu femeie”
„Ilinca, ce este fericirea? Cum arată fericirea ta?” Curiozitatea mea nu irită, dovadă răspunsul generos: „Am fost, ca tot omul, dresată să îmi doresc lucruri care aveau mai mult sau mai puțin legătură cu identitatea mea interioară. Bine, și identitatea asta nu e un bun accesibil din primii ani de viață, ea iese la iveală în timp, cum iese creștetul unui ghețar din ape. Faci cunoștință cu tine însuți din aproape în aproape. Îți palpezi niște umeri, niște pomeți, spui: „asta sunt”, dar cu timpul mai descoperi și altele”. Inspiră adânc, urmează ceva memorabil: „Vocația mea profundă e să fiu femeie. Cea mai de genul feminin femeie cu putință. Și în scris tot asta sunt. Iar fericirea e să îmi pot pune în valoare potențialul feminității, să consum până la epuizare toate sevele acestei vietăți spectaculoase. Fericirea e să mă simt pe deplin femeie în ceea ce sunt și fac și exprim. Ba chiar simt că fac un bine speciei așa. E absolut vitală o refeminizare a lumii!”
„Împărăția Mea” - cartierul turcesc din nordul Londrei
De unde-și trage Ilinca seva? Care sunt paradisurile care-i luminează amintirile? „Le zic pe nume, ca să nu o lungesc: copilăria mea, Bunica Elena, grădina ei de la Brașov, ziua în care m-am trezit cu zăpadă care depășea jumătatea ferestrei, adolescența - când l-am descoperit pe Danny Ash și chitarele lui extraterestre, zâmbetul lui Danny, o piesă de-a lui din epoca Bauhaus numită „Dark Entries”, imaginea lui Gellu Naum, așezat în fotoliul lui din casa care avea scris la intrare: attention chat gentil, vocea și blândețea Lygiei Naum , mirosul de scorțișoară, parfumul teilor în floare și, mai nou, un loc sălbatic din inima cartierului turcesc din Nordul Londrei pe care l-am botezat Împărăția Mea”.
Multiculturalismul și mecanismul fricii
Multiculturalismul - cum ar trebui să-l gândim, să-l înțelegem pentru a ne fi bine tuturor, indiferent de credințe, tradiții și obiceiuri? Provocarea o urcă pe Ilinca la catedră, în postura unui fin cunoscător care, după ce se alintă puțin, eliberează cuvintele potrivite: „E o întrebare colosal de grea. Dacă am avea răspunsul la ea și ar putea fi difuzat la scară largă, s-ar aplana bună parte dintre tensiunile existente în marile metropole! De-a lungul și de-a latul istoriei, imperiile au colectat, asamblat și omogenizat culturi diferite. Acum fenomenul se instituie în spațiul socio-cultural al marilor puteri economice. Migrația produce inevitabil multiculturalism. Dar lucrurile nu se așază în pagină echilibrat și egalitarist. Imixtiunea dintre culturi și armonizarea lor nu e un proces idilic, apar tot felul de disensiuni, de turbulențe. Fiecare nou val de emigranți e întâmpinat cu ostilitate de localnici. Să luăm cazul concret al Brexit-ului. Printre cei care au fost pentru ieșirea Regatului Unit din UE sunt mulți emigranți la a doua generație”
Trei dimensiuni
Pauză scurtă, cât pentru o aducere-aminte, apoi Ilinca reia: „În anii ’70 se stabiliseră masiv în Anglia jamaicani. A fost un mare val de rasism care s-a iscat atunci, ca un suflu vulcanic. Frica față de „străin” e ceva atavic. Necunoscutul e „periculos”. Iar această frică, în plan cultural, are trei dimensiuni”.
Ilinca le ordonează frumos: „1. Frica de pierdere a valorilor, deci a identității proprii, prin contagiune cu altele (străinul apare ca purtător al unui agent contaminant); 2. Frica de persecuție/ agresiune (străinul poate ajunge să facă legea cu forța); 3. Frica de criză a resurselor (mai cu seamă economice). Toate aceste temeri sunt de înțeles. Pe fondul lor subzistă și se manifestă multiculturalismul. Fiecare comunitate gândește despre celelalte lucruri nu tocmai flatante”.
„Românii sunt aproape idolatri față de inteligență și cunoaștere”
Care este, acum, profilul cultural al României? Ilinca se/ne laudă, meritat: „Ceea ce e de apreciat e că am ieșit din schema aceea cu cultura de mase și cultura înaltă, există nenumărate straturi culturale acum în România. Pe măsură ce se diversifică reperele și manifestările, se diversifică și concepțiile. România e evoluată din punct de vedere al educației și mai ales al procesării culturii academice. Sunt oameni fini, inteligenți și doxați la noi”.
Odată abordat, subiectul e disecat chirurgical: „Amicul meu, Samuel Brenton, care este fiul celebrului dramaturg britanic Howard Brenton, s-a arătat uluit la un moment dat de niște cugetări de-ale mele și i-am zis că sunt common knowledge la noi la școala de filosofie. El a studiat umanioare la Cambridge, nu a absolvit vreo fabrică de diplome. Și l-au dat pe spate lucrările unor profesori și colegi de-ai mei”.
Minte și talent versus generozitate și empatie
Când o asculți pe Ilinca vorbind despre români, îți vibrează parcă ceva în piept: „Olimpicii Europei la filosofie sunt studenții noștri. E nedrept că Universitatea din București e subcotată. Românii sunt printre cei mai apreciați profesioniști și cercetători din lume, printre cei mai buni informaticieni, medici, lingviști, ingineri. Românii sunt aproape idolatri față de inteligență și cunoaștere. La capitolul performanțe ale minții și talent suntem foarte sus. Dar suntem la pământ la capitolele cooperare, modestie, generozitate, empatie. Acesta este reversul medaliei. Performanțele sunt consecința unui puternic simț al competiției. Pe de altă parte, concurența anulează dezvoltarea calităților care produc armonie și confort sufletesc. Românii au un simț critic exacerbat”.
„Ca femeie, azi, în România, e mai la îndemână să ai o carieră decât o familie sau o relație stabilă”
Simte Ilinca o anumită marginalizare, în România, a scriitoarelor în raport cu scriitorii? „Țara asta e stranie. Există în acest mediu cultural o formă de misoginie care se adresează corpului și sensibilităților femeiești, dar nu gândirii. Pentru tot ce e considerat metafizic există multă considerație”, apreciază Ilinca Bernea.
Ce apreciază englezii la Ilinca
În continuare, a se citi cu ochii larg deschiși. Mă rog, atent: „Ca femeie, în ziua de azi, în România, e mai la îndemână să ai o carieră decât o familie sau o relație stabilă, oricât de bine ai găti, spăla și călca și oricât ai fi de devotată, senzuală și docilă. Oamenii te prețuiesc pentru acea parte din tine care rezonează cu valorile sau preocupările sau interesele lor. Iar în România, cum spuneam, există un cult pentru creație. În plus, compatrioții sunt textualiști. Îi fascinează argumentele, ideile. Vecinii mei de cartier de la Londra, care habar n-au că scriu, și mă îndoiesc că i-ar impresiona, îmi apreciază talia desigur”.
E regizoare, poetă și doctor în filosofie
Romancieră și poetă, Ilinca Bernea a scris și piese de teatru sau scenarii de film. E doctor în filosofie, regizor și artist vizual. A debutat în 2003 cu volumul de proză scurtă Iubiri în cămașă de forță (Cartea Românească). La aceeași editură a mai publicat romanele Legende Androgine (2004) și Semnul Lunii (2006). În 2017 a primit Premiul pentru Proză al revistei Convorbiri Literare, în semn de apreciere pentru romanul Cutia Neagră (Timpul, 2015). Ultimul său roman a apărut anul acesta - Numele tău și alte erezii (Polirom).
„În Anglia se scot mai puține cărți bune decât în România și se citește puțin”
Vorbind de literatură: „În Anglia sistemul de publicare este absolut draconic, totul e trecut prin sute de furci caudine și este monitorizat și automatizat, zici că e incubator. E revoltător că nu poți ajunge să intri nici măcar în evidența unui agent literar dacă nu ai trecut prin nu știu câte forme de educație specializată și nu ai primit girul unor școli de profil. Ultimul lucru în care cred e că te poate învăța cineva să scrii liber și viu. Stanislaw Lem, Huxley, Kafka n-au făcut cursuri de creative writing! E un sistem la care nu vreau să subscriu. Se scot mai puține cărți bune decât în România și se citește puțin. Din acest punct de vedere suntem norocoși”.