Când eram copil, prin anii 1960, încă mai exista pe la iarmaroace o tiribombă numită în mod bizar „Covorul fermecat”.
Era o roată orizontală de parchet lăcuit, care se învârtea din ce în ce mai tare, și pe care amatorii, așezați în fund, încercau să reziste cât mai mult forței centrifuge care îi zvârlea înafară.
În tentativa disperată de a-și conserva pozițiile precare, copiii în pantaloni scurți și doamnele fără ciorapi se alegeau adesea cu coapsele și pulpele înroșite de hârșitul cu lemnul nu întodeauna bine lustruit, dar asta nu reușea să strice distracția nimănui.
Angela Merkel are și ea pulpele roșii ca focul: de mai bine de două decenii, își târăște partidul, guvernul și întreaga Germanie din ce în ce mai spre stânga. Acum, este la un pas de a fi aruncată în afara „Covorului fermecat”.
„Suntem ultimul unicorn din Europa”, spunea Annegret Kramp-Karrenbauer, în decembrie 2019, despre Uniunea Creștin-Democrată (CDU), la instalarea sa în fruntea formațiunii.
Considerată urmașa lui Merkel, AKK voia să spună că CDU este ultimul „Volkspartei” european, „partid popular” care ambiționează să adune voturi de la toate grupurile sociale.
Tocmai această ambiție ar putea fi blestemul care să ducă, nu doar la extincția Unicornului, ci și la aruncarea în aer a întregii Uniuni Europene.
Când a demisionat din fruntea CDU, Helmut Kohl a lăsat un partid mare și solid, într-o Europă mai puternică decât oricând.
Astăzi, CDU a ajuns un uriaș cu picioare de lut, care se clatină periculos, sub loviturile primite din toate părțile.
În dreapta, conservatorii dezamăgiți de interminabilul derapaj spre stânga, emigrează în număr tot mai mare către Alternativa pentru Germania (AfD). Creată abia în 2013, aceasta a ajuns între primele trei formațiuni ale țării.
Dinspre stânga, Verzii îi atrag pe alegătorii cei mai cosmopoliți (ca să nu le spunem snobi) din CDU.
Partea proastă e că, în fața provocărilor, CDU pare că habar nu are încotro s-o apuce, orbecăind dintr-un zid în altul.
În Franța, cele două partide care au guvernat țara din 1958, s-au prăbușit la alegerile prezidențiale din 2017. Același fenomen s-a petrecut și în alte țări din Europa: Italia, Austria, Spania...
Germania părea ferită de această epidemie care ucidea fără milă marile partide tradiționale înființate după război. Era doar o impresie. A fost nevoie de un eveniment aparent minor – alegerile din landul Turingia – pentru ca totul să se spulbere asemenea unui castel de cărți de joc.
În regiunea din fosta RDG, deputații locali ai CDU s-au aliat cu cei ai AfD și cu liberalii de la FDP pentru a alege un președinte-ministru de land din partea Dreptei.
În acel moment, scena politică germană a explodat. Pentru că AfD este considerată o formațiune de „extremă dreapta” sau „nazistă”, care trebuie izolată ca un bolnav infectat cu coronavirus.
În ciuda faptului că AfD este un partid ce funcționează absolut legal, reprezentat în parlamentul federal și în cele regionale.
În ciuda faptului că, prin alianța din Turingia, deputații CDU au încercat să țină departe de putere Die Linke, un partid de stânga mult mai radical decât este AfD pe dreapta.
Dacă CDU ar fi încheiat un acord cu Die Linke, toată lumea ar fi fost împăcată. Ar fi fost considerată la fel de naturală ca alianța la nivel național a CDU cu socialiștii de la SPD în guvernul de la Berlin.
Dar, în era progresismului biruitor, excesele și aberațiile Stângii sunt considerate normale și normabile, în vreme ce bătrânul conservatorism tradițional este taxat drept „fascism” și „nazism”.
De două decenii, deopotrivă cu întreaga scenă politică germană și europeană, CDU tot alunecă spre stânga. Încercând să asume toate elucubrațiile pe care progresismul le scoate pe bandă rulantă.
„Deplasarea spre roșu” a lăsat însă un mare loc liber pe dreapta eșichierului politic, ocupat firesc de AfD. Același fenomen s-a petrecut mai peste tot în Europa: Liga în Italia, Adunarea Națională în Franța Vox în Spania sau Democrații Suediei.
Totuși, nicăieri în Europa, o formațiune de dreapta nu a alunecat atât de mult spre stânga, cum au făcut-o „creștin-democrații” gemani (din care astăzi a rămas doar numele) sub conducerea Angelei Merkel. O distanță ca de la RFG la RDG, străbătută de tatăl lui Merkel în 1954, pentru bucuria de a trăi în socialism.
Stângismul a împins-o pe Merkel să deschidă în vara lui 2015 granițele Germaniei pentru mai bine de un milion și jumătate de imigranți, aruncând în aer Tratatul de la Dublin și toate frontierele Uniunii Europene.
Prin spărtură, odată cu imigranții, au dat năvală și terorismul, islamizarea, descreștinarea, antisemitismul, multiculturalismul și aneantizarea identității.
Stângismul a împins-o pe Merkel să lanseze în 2010 programul Energiewiende, de „înverzire” a industriei germane.
Acesta a dus la închiderea, nu doar a majorității minelor bogate din bazinul Ruhr, ci și a centralelor nucleare. Printr-o fractură logică halucinantă, pentru a acoperi deficitul de energie, Merkel a demarat proiectul Nord Stream II, care va dubla cantitatea de gaze naturale importate din Rusia.
Toate aceste măsuri, la care s-a adăugat dezvoltarea galopantă a energiilor refolosibile, au făcut ca germanul de rând să plătească cel mai scump curent electric din întreaga Uniune Europeană. Aceasta nu a împiedicat UE să adopte așa-numitul „Green Deal” care dorește să implementeze în toată Europa modelul falimentar german.
Același imbold stângist a dus la reorientarea bruscă și forțată a industriei constructoare de automobile către modelele electrice și hibrid, într-un ritm mult mai accelerat decât cererea de piață, ceea ce a provocat o criză fără precedent a acestui sector considerat perla economiei germane.
Efectul: economia Germaniei a intrat în recesiune.
Stângismul a împins-o pe Merkel să se ia de piept cu Trump: în condițiile în care armata Germaniei e la pământ și primește mult sub cei 2% din PIB conveniți la nivelul NATO, cancelara țipă la unison cu Macron că vrea armată europeană, emancipată de sub „tutela” americană exercitată prin Alianța Nord-Atlantică.
Ursula von der Leyen, principala responsabilă pentru punerea la pământ a armatei germane, a fost propulsată de Merkel și Macron în fruntea Comisiei de la Bruxelles, pentru a binecuvânta toată Europa cu priceperea ei.
Angela Merkel stă acum să cadă în groapa la care tot sapă de peste douăzeci de ani. Primul care și-a rupt gâtul în ea a fost tutorele său politic, Helmut Kohl, căruia pupila i-a dat brânci cu cinism, pentru a-i lua locul.
Dar aici nu este vorba doar de saga unei eroine, pe care o ajunge blestemul propriilor fapte. Merkel este, împreună cu un alt șubred, Macron, co-lider de facto al Uniunii Europene.
O Uniune care este zgâlțâită de cel mai mare seism de la înființare: Brexitul. O Uniune care și așa era obosită, prăfuită, măcinată de disensiuni intestine și lipsită de viziune. O Uniune prinsă la mijloc în războiul comercial dintre doi coloși – Statele Unite și China.
Și tocmai Angelei Merkel îi revine misiunea de a reanima această Uniune în fază terminală, dat fiind că Germania va prelua președinția Consiliului UE pe 1 iulie.
Situația seamănă teribil cu o scenă dintr-o parodie hollywoodiană faimoasă, în care este chemată ambulanța pentru a duce la spital un muribund.
Aceasta apare în trombă, cu scrâșnete de cauciucuri, mergând în zig zag, apoi parchează destul de aproximativ, distrugând câteva tomberoane. Când se deschide portiera, spectatorii văd că la volan este Ray Charles, cu ochelarii lui negri de orb, râzând cu gura până la urechi.