Actul I (2006-2007): Un cetăţean al Ungariei, trăitor de mai bine de un deceniu în România, scotoceşte (istoric fiind de profesie) prin arhive, se zbate pe la mai toate instituţiile publice, din dorinţa de a reabilita memoria "trădătorilor de neam românesc", uitaţi, neştiuţi în manuale, condamnaţi încă de sentinţe necasate.
De ce? România este singura ţară ex-comunistă în care nu sunt casate sentinţele politice. Eforturile autorului se concretizează în proiectul expoziţiei „Printre rânduri“. Guvernul alocă fonduri pentru realizare. În ciuda piedicilor de tot felul, expoziţia prinde viaţă şi este văzută la Budapesta şi la Bucureşti. E-adevărat, istoricul plăteşte parţial din banii personali, şi nu din cei alocaţi prin două hotărâri de guvern. Ministrul culturii vernisează la Budapesta şi se declară mulţumit. Banii se întorc la guvern. Naiv, istoricul nostru nu învaţă nimic din această tristă experienţă şi reface expoziţia, îmbogăţind-o. O plimbă prin 10 oraşe româneşti. Mass-media laudă expoziţia, care e văzută de mii de elevi şi de studenţi. Actul II (2008): Autorul păţit continuă să creadă că martirii români merită să fie cunoscuţi şi în străinătate. Primeşte invitaţii să expună „Printre rânduri“ la Vatican, Paris, Bruxelles, Cracovia etc. Miniştri de externe, foşti şefi de stat, disidenţi, prelaţi şi însuşi Mihai I al României au acceptat patronajul moral al acestei expoziţii. Îmbogăţeşte din nou expoziţia şi o prezintă la Poznan şi la Praga, unde se află în prezent. Noua expoziţie există şi datorită sprijinului acordat de instituţii de stat - CNSAS, MAE, ICR, IICCR, MCC -, care au acceptat calitatea de coorganizator. Din păcate, istoria se repetă. Cea mai mare parte din cheltuieli sunt suportate de autor. E drept, cu promisiuni că aceste cheltuieli vor fi decontate. Actul III (desfăşurat parţial în paralel cu Actul 2, dar în culise): Un cotidian bucureştean publică o demascare a autoarei expoziţiei, descrisă ca agentă a spionajului ungar, personaj malefic, o Mata Hari a zilelor noastre, care ar conduce din umbră CNSAS-ul, inclusiv pe preşedintele instituţiei, o marionetă a sa. Pe acest fundal, principalele instituţii coorganizatoare, cu excepţia IICCR, „îşi uită“ sau chiar îşi reneagă promisiunile, ştampilele şi semnăturile oficiale. După ce au vernisat, la Praga, expoziţia, au refuzat sau au întârziat să deblocheze sumele aprobate. Astfel, nu pot fi plătiţi cei care au investit în materializarea proiectului. Dacă pedeapsa este, în mod clar, falimentarea financiară şi etică a persoanei care s-a zbătut pentru realizarea expoziţiei, a descoperi crima pentru care a meritat o astfel de pedeapsă este mai greu. (Andrea Varga, autorul expoziţiei „Printre rânduri“)
Recomandările noastre
