Prima mea anchetă pe care am făcut-o ca jurnalist profesionist la secţia de anchete a ziarului „Scânteia tineretului” a fost una care mi-a adus şi ameninţări, şi laude, dar şi prima tentativă de a fi şpăguit. Eram la birou, în secţie, când apare Horia Alexandrescu, care era la Sport, cu un tânăr în urma lui, care rămâne stingher în cadrul uşii.
Horia Alexandrescu îi face semn să intre şi îmi spune: „Sorine, pe el în cheamă Cornel. L-au dat afară de la serviciu pe nedrept. Vezi ce se poate face.”
Eram măgulit. Horia, un veteran al ziarului şi unul dintre cei mai buni jurnalişti de sport ai momentului, avea încredere în mine să-mi dea un subiect. I-am făcut semn lui Cornel să se aşeze, Horia a ieşit şi am început prima mea predocumentare pentru anchetă. Povestea era chiar uşor hazlie, deşi omul şi-o furase rău de tot. Şi rămăsese şi fără serviciu. Fusese, din păcate, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Bătut cu ranga de inginer în vestiar
Cornel lucra ca muncitor la remiza de vagoane de călători de la Griviţa. Mai exact, era unul dintre mulţii care forfoteau pe acolo şi pregăteau vagoanele să plece la drum. În ziua când păţise necazul, era iarnă şi un frig năpraznic. Colegii din tura de noapte, trebuiau să execute o purjare, la una dintre garniturile care plecau către Ardeal. Purjare este o operaţiune simplă, dar extrem de importantă. Se suflă aer sub presiune pe sistemul de frânare al trenului, ca să nu existe nici un obstacol pe el atunci când acesta frânează.
Schimbul de noapte nu mai făcuse acea purjare şi apa de pe conducte îngheţase bocnă, transformându-se în dopuri pe furtune. Aşa că trenul a plecat practic fără frâne şi, în loc să oprească la Ploieşti, a oprit în câmp, la câţiva kilometri după ce trecuse glonţ prin gară, sub privirile înmărmurite ale călătorilor care voiau să urce în el. Noroc mare că nu s-a întâmplat nicio catastrofă. Că nu mai era nimic pe linie în calea lui. Incident pe calea ferată. Unul foarte grav. Urma, desigur, anchetă şi, fără îndoială, condamnări la puşcărie.
Schimbul trei, vinovaţii adică, cei care nu făcuseră operaţiunea, pleaseră bine merci acasă. Iar Cornel, eroul meu şi cu încă un coleg, care urmau să intre în schimbul unu, se îmbrăcau cu salopetele în vestiar. Brusc, uşa de metal sare de perete şi intră pe ea inginerul, şeful lor, cu faţa tumefiată, agitat, dar şi speriat de ancheta ce avea să urmeze. Avea în mână o rangă de fier. Fără o vorbă, s-a repezit asupra celor doi şi a început să-i lovească la nimereală.
„M-a lovit de m-a culcat la pământ. Habar nu aveam de ce ne bate. Ne-a lăsat pe amândoi laţi şi a plecat înjurând” – îmi povestea Cornel, arătându-mi vânătăile zdravene pe care le avea pe spate şi pe coaste, deşi trecuse ceva mai mult de două luni de când mâncase bătaia. Când s-au mai dezmeticit, otânjiţi cum erau, sprijinindu-se unul de altul, s-au târât până la cabinetul medical din întreprindere, unde un felcer le-a spus că n-are ce să le facă. Să se ducă la spital, că e aproape. S-au dus. Cornel avea două coaste rupte. Plus o groază de echimoze. I-au pus un corset elastic, l-au mai bandajat pe la cap şi i-au dat drumul acasă.
După două zile de zăcut în pat, s-a dus din nou la muncă. Inginerul nu mai era. Altcineva, probabil înlocuitorul lui, i-a spus că nu mai are ce căuta pe acolo, pentru că i se desfăcuse contractul de muncă. Disciplinar, cu celebra literă „i”. Nenorocire! Dacă aveai în cartea de muncă acest stigmatizant ”i”, nu te mai angaja nimeni. În cele două luni care trecuseră de când fusese dat afară, tot încercase să se angajeze. Dar, aşa cum se aştepta, nu-l primea nimeni. A venit la ziar să se plângă şi l-a adus Horia la mine.
Birtul „Feroviarul” şi consumul excesiv de alcool
Am purces la anchetă. Pe teren, desigur. M-am gândit să nu atac ţinta direct, ci prin învăluire. Aşa că nu m-am dus la remiza de vagoane, ci peste drum, unde era o bodegă numită inevitabil „Feroviarul” şi poreclită, ca orice cârciumă din preajma unei gări, „Pierde tren”. Înăuntră nu erau decât doi-trei consumatori. Ce mi-a atras atenţia a fost un afiş mare, de fapt o caricatură, lipită pe peretele de deasupra barului, reprezentând un om care îşi ţinea capul la subsuoară, iar deasupra gâtului retezat scria: „Unde duce consumul de alcool”. Nasol. Te plimbi cu capul în mână. Inspirat autorul. Pe celălalt perete era lipită o foaie scrisă cu pixul: „Cântatul interzis”.
Duhnea îngrozitor de la gudronul cu care fuseseră date podelele, a rachiu prost şi a fum de ţigară stătut. Prin geamurile murdare intra puţină lumină. Era locul ideal. De unde să culegi informaţii, dacă nu de la cârciuma de peste de drum de obiectivul vizat, unde vin angajaţii după program să ia una mică înainte de a merge acasă?
Mai era puţin şi se termina schimbul. Mi se făcuse foame. Lângă tejghea era un grătar. Grataragiţa era o femeie grasă, trecută bine de 60 de ani, cu un halat care cândva fusese alb, acum gri spre negru. „Patru mici”! Mi-a zâmbit cu toată faţa: „Nou pe-aici, aşa-i? Inginer, nu? Stagiar?” Ce să-i spun? Că nu eram nici un fel de inginer, că în liceu chiar avusesem probleme cu fizica, matematica şi chimia? Că alergam pe culoare diferite? Am clătinat din cap, a nici da, nici nu. Complice, a băgat mâna sub tejghea şi a scos o foaie albă de hârtie A4, a îndoit-o în două şi, cu degetele cu unghii uriaşe, jumătate negre, jumătate vineţii a luat de pe grătar patru mici şi i-a pus pe hârtie: „Pentru dumneata. De la protocol. Alea – arată către un maldăr de farfurii de pe tejghea – e prea murdare”. Erau, ce-i drept, cam cafenii şi lucea unsoarea veche pe ele. M-am aşezat la o masă. Nu prea mai aveam chef să mănânc. Degetele cu unghiile negre-vineţii îmi răsăreau în faţă, ori de câte ori foamea mă îmbia să muşc, totuşi, dintr-un mic.
În scurt timp, bodega s-a umplut de oameni în uniforme ponosite de ceferişti. Se terminase schimbul. Miroseau toţi a transpiraţie şi a cărbuni. Au ocupat toate mesele, inclusiv scaunele libere de la masa mea. Cei care nu mai aveau loc, au rămas în picioare, pe lângă bar sau pe lângă alte mese deja ocupate. Toţi beau acelaşi lucru. Un rachiu alb-murdar. Îi spunea spumă de drojdie. Proaspeţii vecini de masă, m-au întrebat simplu, ca pe un intrus: „Şefu’, tu nu bei?” Mi-am luat şi eu un pahar. L-am băut, ce era să fac. Spaima gâtului. S–a dus cu piele cu tot în stomac. Totuşi, m-am mai luat unul, ca să nu mă desconspir. După o oră, aflasem tot. Cine cu cine se culcă, cine are pile şi cine nu, cine l-a înjurat pe maistru, unde l-a trimis ultima oară cu flori pe şofer directorul, cum a întins-o cineva pe o măturătoare de vagoane când era aplecată sub o banchetă, pe întuneric, de nici acum nu ştie aia cui să-i mulţumească sau să-l reclame că a violat-o. Tot. Nu dădusem greş. „Feroviarul” era depozitarul tuturor informaţiilor despre remiza de vagoane.
”Vezi ce scrii. Altfel te calcă trenul în lift”
Am încercat să aduc vorba despre bătaia din urmă cu două luni. Am aflat tot. Inclusiv că se pusese batista pe ţambal şi totul se muşamalizase. Nu intrase nimeni în puşcărie. Doar câţiva fuseseră mutaţi disciplinar sau li se tăiase din leafă. Plus Cornel al meu, dat afară pe nedrept. Celălalt coleg, dăduse la maistru şpagă doi curcani şi o damigeană de vin şi îl reprimiseră ca necalificat.
A doua zi, m-am dus direct la remiză, să-mi fac şi partea oficială a anchetei. Când am plecat de la conducere, un şefuleţ cu partidul, care a venit cu mine să fie sigur că ies pe poartă, mi-a şoptit: „Eşti tânăr. Vezi ce scrii. E de sus şi nu e cazul să mai tulburi apele. Altfel te calcă trenul în lift”. Am vrut iniţial să-l pocnesc. L-am băgat doar în mă-sa.
Am trecut drumul la „Feroviarul”. Deja se știa ce-i cu mine pe acolo. Am stat până s-a închis, bând şi eu nenorocirea aia de spumă de drojdie şi dicutând cu oamenii, care acum erau mult mai reţinuţi. La plecare, în staţia de tramvai, s-au apropiat doi de mine: „Bă, vezi ce scrii, că te calcă trenul în lift”. Mai auzisem asta. Ăştia nu ştiu să ameninţe altfel? Pe ei nu i-am mai înjurat. I-am ameninţat, arătându-le pumnul: „Vă bat de vă căcaţi pe voi!”.
A doua zi am scris ancheta. A treia zi a apărut în centrul paginii pe care o făcea secţia noastră şi care se intitula „Să discutăm depre tinereţe, educaţie, răspunderi”. Ancheta am intitulat-o: „O notă falsă în glasul roţilor de tren”.
După o lună, intră în birou Cornel, eroul primei mele anchete începe timid: „Voiam să vă mulţumesc. Am fost reangajat. Mi s-a plătit şi salariul din urmă pe astea două luni. Ştiţi, tata este croitor. Are atelier pe Blănari. Vrea să vă facă un costum pe comandă.” Am rămas năuc. Nerăspunsul meu l-a făcut să înţeleagă cumva că era prea puţin ce-mi oferise. A continuat: „Dacă nu, sora mea este în Germania (era fratele geamăn al Corneliei Papa, componentă a naţionalei de volei a României, care rămăsese în Germania la o deplasare. Mi-a explicat mai târziu Horia). Poate vreţi ceva de la pachet”.
M-am dezmeticit: „Cornele. Ce te-a bătut ăla cu ranga a fost mângâiere. Eu te bat de zaci până la Crăciun.” A ieşit rapid din birou.
Aşa am rămas eu fără costum sau ceva de la pachet. Dar nici nu m-a călcat trenul în lift. M-am ales totuşi cu o învăţătură capitală. Ca jurnalist, atunci când scrii, chiar pe vremurile acelea, scrisul tău poate avea consecinţe. Iar când scrii neadevăruri, ele pot nenoroci oameni.
Bine că, datorită anchetei mele, a dispărut nota falsă din „Glasul roţilor de tren”.