„Acum ce să fac? Să mă apuce depresia? Mă aranjez şi eu cum pot şi nu las să se vadă suferinţa”, ne mărturiseşte Anca Parghel, plină de energie ca întodeauna. Recunoaşte că şi-a pus mereu limitele trupeşti la încercare, considerând că doar aşa va face performanţă. „Am avut un motor de Ferrari, la o maşinuţă mică şi delicată pentru plajă sau grădină!”, se caracterizează Anca Parghel.

Evenimentul Zilei: Ce aţi simţit când aţi aflat că boala a recidivat?
Anca Parghel:
Nu am fost surprinsă. Probabil că, într-o oarecare măsură, mă aşteptam, şi, oricum, nimic nu mă mai şochează. Nu m-am panicat. Am considerat de la început că nu este decât o încercare ce mi-a fost scoasă în faţă pentru a deveni mai puternică, mai “luminată”.

Cum afectează viaţa unei persoane o astfel de boală?
Te afectează într-un mod bizar. Te scoate din mişcarea cotidiană şi te pune forţat pe linia de tratament. Îţi pune stop cursului normal al vieţii. Trebuie să ai o fire îndărătnică de tot, să nu renunţi (în limita posibilităţilor fizice), la nimic din ceea ce făceai înainte, fie că e vorba de familie, meserie, hobby-uri, ş.a.m.d. Până la urmă e o proba a tăriei de caracter, a puterii credinţei pe care o nutreşti. Te pune pe gânduri şi te ajută să înţelegi care e sensul tău în lumea aceasta.

Cum au reacţionat memebrii familiei la aflarea veştii?
A fost un şoc. Cu toate acestea fiii mei nu s-au lăsat copleşiţi deşi le-a fost teribil de greu, a fost o povara supraomenească. Nu am vrut să le "ofer" un cadou aşa de neplăcut. Am fost tare tristă că s-a întâmplat asta. Fiii mei au trecut prin multe, nu mai aveau nevoie şi de aşa o probă. Şi acum Ciprian, mai sensibil din fire, poartă urmele acestui şoc. Tudor a plâns, crezând că mă pierde. A fost dificil. Numai ei ştiu prin ce a trecut sufletul lor! Bine că au rezistat şi nu au clacat. Şi mi-au sărit în ajutor cu tot ce au putut. Mi-au dovedit încă odată că au o mare calitate de caracter şi mulţumesc cerului pentru asta.

Duhovnicul, un mare ajutor pentru Anca Parghel

Cât de important este suportul psihologic şi implicarea într-un grup de suport pentru bolnavii de cancer?
Este foarte important. Dacă nu exista un astfel de grup, familia, prietenii, cineva trebuie să îi ţină locul, să fie cu tine, să nu te lase să cazi. Eu nu am cerc specializat de susţinere însă toate discuţiile despre această temă şi tot suportul arătat de public şi presă mi-a folosit şi mie. Astfel de cercuri sunt importante cu condiţia să nu pierzi timpul şi să nu te obosească. Să nu îţi consume energia pe care o salvezi pentru vindecare. Un medic bun, care să aibă timp să vorbeasca ce trebuie cu tine, acela ar fi de asemenea minunat. Mulţumesc Domnului pentru părintele meu duhovnic, ce mă ajută, şi la care îmi face mare placere să apelez. E o fiinţă rară ce este alături de mine. De asemenea, un mare sprijin a fost prietena mea Cornelia, cea care, alături de familie m-a sprijinit necondiţionat, pe toata durata tratamentului.

Cât de importantă este relaţia medic-pacient ca factor în procesul de vindecare?
Extrem de importantă. Este bine să nu îţi pierzi încrederea în acel medic! Căci bolnavul este o fiinţă extrem de sensibilă şi chiar capricioasă, şi are nevoie de cuvinte bune şi încurajatoare, de tratament excelent şi de un medic ce îi poate răspunde la orice întrebare, la orice oră din zi şi din noapte. Ei, asta nu prea avem, şi nu există în lume. Medicii nu au timp şi de tratament psihologic, îşi fac treaba, bine sau foarte bine, şi apoi te lasă cu Dumnezeu!

Cum ar trebui să se pregătească pacienţii pentru aflarea diagnosticului şi mai apoi pentru tratament?
Să accepte verdicte, pe cât posibil, şi să nu fie cinici atunci când se gândesc la tratament. Să fie înconjuraţi de oameni calmi, calzi, răbdători şi încurajatori. Să fie convinşi că se vindecă totul, căci altfel, dacă gândeşti negativ, orice gând rău se înşurubează în mintea ta şi are tendinţa să devină realitate. Să creadă cât mai mult în puterea vindecării, chiar înmiracole.

Ce tratament aţi folosit pentru a scăpa de cancer? Cât de importantă este alimentaţia?
Atunci când faci chimioterapie e bine să nu faci foamea sau să ţi vreo dietă. E bine să laşi tratamentul să nu interfereze cu alte lucruri. Dacă nu faci chimio, poţi să încerci diversele soluţii date pe Internet, care în parte ajută, dar nu e bine să rişti să mergi doar pe această alternativa naturistă. Sunt oameni care s-au vindecat cu post, sau alte lucruri drastice, dar aceste exemple sunt rare, miraculoase. Poţi să ajuţi organismul cu anumite suplimente, praf de orz, struguri, vitamina E sau suc de morcovi. Pe lângă agresiunea mediului, alimentaţia contează, dar nu în totalitate. O alimentaţie proastă, ce privează trupul de elementele necesare e foarte periculoasă, dar un moral scăzut, este mai periculos.

„Am avut un motor de Ferrari, la o maşinuţă mică şi delicată”

Am observat că nu lăsaţi să se vadă suferinţa dumneavoastră în apariţiile TV şi totuşi cum a reacţionat organismul la încă o serie de citostatice?

E important pentru moralul meu să fiu bine, măcar să dau senzaţia că sunt bine. Nu agreez starea de bolnav, de victimă. E o chestiune de respect personal şi mai este şi publicul, care are nevoie de o Anca puternică şi curajoasă. La citostatice, văd că reacţionez bine, nu mă
"dărâma", atât de tare.Voi rezista şi voi invinge. Nimeni nu trebuie să mă vadă atunci când sunt palidă, obosită, slabă, în pat, abia târându-mă prin casă. Nu! Nici copiii nu ar trebui să mă vadă aşa, dar locuim împreună, şi asta e. Sunt un om mândru, care nu îşi acceptă limitele…

Nu e uşor, după fiecare cură de citostatice, să reiei viaţa, aşa ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, aproape ignorând ce se întâmplă! Îmi fac analizele, ştiu că sunt anemică, ştiu că am prea mult calciu, care se depune pe oase şi dă nişte dureri teribile, ştiu că am ajuns la 50 de kg, de la 56, ştiu că încă am ascită şi leziuni în burtică şi la ficat, că nu mai am păr în cap, nici gene, nicisprincene. Acum ce să fac? Să mă apuce depresia? Mă aranjez şi eu cum pot şi nu las să se vadă urma de suferinţă. Îmi găsesc explicaţii şi motivaţii în fiecare moment. Fiii mei, meseria mea şi credinţa mă salvează. Merg pe serie de şase citostatice, tratamentul de "primă linie" cel mai dur. Dacă încă mai traiesc înseamnă că voi ajune la capăt victorioasă!

Interviurile şi povestea dumneavoastră au fost o inspiraţie pentru multe persoane. Dacă veţi fi solicitată vreodată să vă implicaţi într-un astfel de proiect de ajutorare a oamenilor ce suferă de această boală aţi accepta?
Cu siguranţă. Ar fi grozav să avem un centru de cercetare de utimul tip şi o fundaţie cu foarte multe fonduri ce ar putea ajuta orice bolnav, mai ales pe cei cu cancer.

De unde găsiţi energia necesară pentru a răspunde invitaţilor televiziunilor, concertelor şi proiectelor artistice? Nu vă slăbeşte această boală?

Mă slabeşte această boala, aşa e! Of, dar oricât m-ar necăji, nu ma las de treabă. Aşa vrea Dumnezeu, să nu se desfăşoare viaţa mea frumos şi lin, vrea să mă pună la mare încercare, nu să mă omoare, nu să mă chinuie, pentru ca mă iubeşte. Energia vine din voinţa mea, voinţă ce depăşeşte cu mult puterea trupului. Toată viaţa a fost o escaladare, am făcut mult mai mult decât i se permitea, fizic vorbind, unui trup mititel! Dacă mă luam după limitele trupeşti, nu mai făceam mare lucru. Am tras toată viaţa de mine, acesta e adevărul. De acea am căzut în nas de mai mult ori. M-am îmbolnăvit, mi-am asumat de mică responsabilităţi uriaşe pe care trebuia să le duc la bun sfârşit, dar am crezut că numai aşa se fac performanţele. Am avut un motor de Ferrari, la o maşinuţă mică şi delicată pentru plajă sau grădină!

V-a trecut vreodată prin minte să renunţaţi să mai luptaţi cu boala?
Nu!!! Ce ar fi urmat apoi? Neantul…

Urmează un album de colinde

Dar viaţa dumneavoastră artistică nu s-a oprit când aţi aflat diagnosticul. Înainte de a se afla de boală dumneavoastră vorbeaţi despre câteva proiecte cinematografice. În ce stadiu se află ele?
Pâna nu mă fac bine sigur de tot, nu mă apuc de ceva ce îmi poate consuma energia. Mai aşteptăm. Toate la timpul lor.

Ce alte planuri mai aveţi pentru cariera dumneavoastră? Un nou album?
Da, un super album de colinde şi un single superb. Ambele îmi dau mare curaj de a trăi.

Ne-aţi obişnuit cu vestimentaţii exotice pentru apariţiile de scenă, confecţionate chiar de dvs. Ce alte talente mai are Anca Parghel?
Multe, prea multe. Cos, gătesc, reconstitui mobilă, grădinăresc, fac design interior, pictez, desenez, brodez, tund, scriu, fac bijuteri, vorbesc şapte limbi şi, poate lucrul cu care mă mândresc cel mai tare, sunt un profesor plin de răbdare, care a "crescut" sute de studenţi, în toată lumea. Mă bizui mult pe talentul, dacă pot să îl numesc aşa, de a mă adapta la orice situaţie şi orice persoană, în orice moment. Asta cred că ţine şi de inteligenţă şi de experienţa de viaţă. Pentru toate aceste haruri am fost tare iubită şi tare invidiată. Toate lucrurile au un preţ.

CITIŢI ŞI:

Bolnavii de cancer nu primesc ajutor psihologic

A descoperit viaţa după diagnoscticul de cancer

Cancerul nu înseamnă condamnare la moarte

Mâine puteţi citi pe www.evz.ro un articol despre cum ar trebui un bolnav de cancer să îşi gestioneze boala.