Anania: "În legea neîndurării"

În următoarele fragmente, publicate exclusiv de EVZ, din "Memoriile" apărute la Editura Polirom, teologul şi scriitorul Valeriu Anania povesteşte despre comportamentul sinistru al securiştilor când a fost arestat.

ÎPS Bartolomeu Anania a publicat numeroase volume de literatură (debut în 1936, în revista „Vremea“), obţinând Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor în 1982.

„Mi se păruse şi altădată că întrezăresc asemenea scăpărări de omenie la angajaţii Securităţii, oameni instruiţi în legea neîndurării, a asprimei, a vorbei răstite, a sprâncenei încruntate, a întunecimii de suflet şi îngustimii de minte. În noaptea arestării, un agent îmi vârâse în rucsac, conspirativ, o pereche de izmene flanelate pe care eu nu izbutisem s’o găsesc. În arestul din Uranus apăruse la un moment dat un sergent-major, un băieţandru, care se abătea evident de la regulă: seara, la închidere, în loc să spună prin vizetă «Culcă-te!», ca toţi ceilalţi caralii, şoptea «Noapte bună!». N’a stat însă mult pe acolo; într’o bună zi a dispărut. Acum, la Ploieşti, mă întâlneam cu vorba acestui plutonier, în care nu izbutisem să surprind încercarea de a-şi bate joc. Şi aveam să mai am o surpriză, la numai câteva minute. Lângă mine a apărut ofiţerul de serviciu, locotenent; obrazul lui îmi apăruse de multe ori la vizetă, aspru, scrutător, dătător de fiori. S’a aplecat şi el deasupra bagajului meu, chipurile căutând foaia de inventar pe care o rătăcise; în realitate a scos-o de undeva din palmă, ca un prestidigitator, şi mi-a dat-o să iscălesc de primire. Mi-a şuierat aceeaşi întrebare:

- Cât v’au dat? - Douăzeci şi cinci. - Eh, bun e Dumnezeu! a suflat el vorbele în rucsac. Şi au rămas acolo, până astăzi, printre boarfele mucezite. Cu ele am luat drumul adevărat al închisorii.“