La încheierea Berlinalei, actriţa, care a avut două premiere în cadrul festivalului, vorbeşte despre noile producţii şi despre următoarele sale proiecte.
La câţiva paşi de Palatul Berlinalei, în holul hotelul Hyatt, am întâlnit-o pe Anamaria Marinca. Răcită şi puţin răguşită după zecile de interviuri pe care le-a acordat în ultmile zile şi după ieşirile repetate pe covorul roşu în rochii de gală, în Berlinul în care persistă iarna.
O Anamaria veselă şi, în pofida succeselor sale, modestă. Abia aşezată la masă, începe prin a-şi desface de la mână brăţara cu sute de diamante pe care a purtat-o la premiera unuia dintre cele două filme prezentate la Berlinală, „Storm“ sau „The Countess“, şi o pune deoparte, spunând că „acesta este unul dintre lucrurile de care lumea nu are nevoie şi care ar salva viaţa multor copii din lumea a treia“.
Se scuză, dispare de la masă, apoi apare cu o rochie ascunsă într-o husă neagră. Dispare iar şi se întoarce cu regizorul filmului „Storm“, Hans-Christian Schmid, care pare la fel de modest, chiar timid. Aceasta din urmă apariţie este dovada spuselor Anamariei despre relaţia dintre ea, ca actor, şi regizorii cu care care colaborează.
EVZ: Esti printre putinele actriţe care au avut două premiere la Berlinală. Te simţi un star? Anamaria Marinca: (tăcere) Nu! Nu ştiu. Chiar sunt printre singurele actriţe cu două premiere? Dacă e aşa, spune-mi tu cine mai e cu două premiere, apoi îţi spun eu dacă sunt un star.... (râde) Muncesc mult şi fac alegeri potrivite, se pare. Anul trecut am lucrat la 5 filme – acasă, în Londra, am stat doar două luni.
Brăţara pe care ai scos-o mai înainte din poşetă, de parcă ar fi fost o batistă, e şi ea o dovadă a statutului tău. Ţi-a încredinţat-o cineva ca să fii fotografiata cu ea ... apari în multe pagini de ziar zilele acestea... Brăţara aparţinea sponsorilor festivalului, care ne oferă bijuterii doar să le purtam la festivităţi. Mi-au placut, le-am purtat cu plăcere, chiar dacă, în general, nu mă interesează. Când lucrezi câte 20 de ore pe zi, cu pregătiri, repetiţii şi filmări, interviuiri (zâmbeşte), trăieşti dintr-un geamantan. În rest, mai tot timpul mi-l petrec purtând blugi şi tricouri, aşa cum mă vezi (râde). Rochia pe care am purtat-o la premiera filmului „Storm“ este o creaţie a Mariei Lucia Hohan. De obicei port rochiile ei. Iar covorul roşu... rămâne covorul roşu (râde).
Esti veselă. În filmele tale nu e mai nimic de râs. În „Storm“ interpretezi o fată din Bosnia, victima unui viol în masă, acum martoră la tribunalul de la Haga. În „Contesa“, regizat de Julie Delpy, pe Anna Darvulia, complicea contesei criminale. Critica este măgulitoare în ambele cazuri. În „Contesa“ sunt cel puţin romantică, mor din dragoste (râde). Sunt iubita contesei pentru care şi mor. Articolele favorabile mă bucură... deşi pentru mine e greu să mă împac cu cine sunt pe ecarn. La început a fost foarte dificil să mă văd pe ecran, să mă aud. Acum trec printr-un proces de obiectivizare, fac un efort. Abia pe la a treia vizionare a unui film mă obişnuiesc cu mine în rol. Cred că toată lumea ştie fenomenul acesta. E ca atunci când îţi asculti vocea înregistrată pentru prima data. Te dedublezi. Când mă văd pe ecran, nu văd personajul pe care îl interpretez. Pentru început mă văd pe mine, iar pe mine, în situaţiile din film, nu mă pot contempla admirativ. Încerc, însă, să mă împac cu...realitatea. Cel mai bine mă simt pe platoul de filmare, atunci când „acţionez“. După aceea.... Îmi place şi pe covorul roşu, da (râde). Primele interviuri după o premieră sunt mereu complicate, pentru că abia atunci îţi defineşti perspectiva din care vrei să comentezi un rol, să discuţi despre el. Bineînţeles, când lucrezi, filmezi, eşti documentat, dar nu ai neapărat forma foarte clară în care ai putea să vorbeşti despre rolul tău. Mai ales că despre rol vorbeşti abia la finalul filmului, după „dedublare“.
„AM CONSULTAT DOCUMENTE DIN ARHIVELE TRIBUNALULUI DE LA HAGA“
Cum te-ai pregătit pentru rolul Mia din filmul lui Hans Christian Schmid? Am avut acces la declaraţii şi mărturisiri arhivate la Tribunalul de la Haga, am vizionat o serie de documentare şi am citit câteva cărţi despre războiul din Bosnia. Pe lângă acestea, m-am întâlnit cu un refugiat din Banja Luka. E un prieten al lui Kresimir Mikic, actorul croat care în film l-a interpretat pe fratele meu. El mi-a relatat multe despre situaţia din vremea războiului.
În „Storm“, două femei, interpretate de Kerry Fox şi de tine, luptă pentru dreptate. Este important că eroinele sunt femei? Există o anumită sensibilitate, o inteligenţă emoţională tipică femeii. În film este clar că Hannah, procuroarea interpretată de Kerry Fox, o înţelege pe Mira, ca femeie, într-un mod visceral. Nu ştiu dacă un bărbat ar fi fost tot atât de potrivit în rolul procurorului, deşi şi acesta ar putea empatiza foarte bine cu martorii sau victimele unei situaţii asemănătoare... dar nu ca o femeie, în acest caz. Totuşi, filmul este realizat de un bărbat...
Regizorul nu a găsit, nu a căutat, o actriţă din Bosnia? Sau te-a vrut neapărat pe tine pentru rolul Mirei? Pe Hans-Christian l-am întâlnit pentru prima dată anul trecut, la Berlinală. Scenariul pentru „Storm“ îl primisem deja înainte. Un scenariu foarte bun, un rol ofertant. Îi cunoşteam şi filmele, îl admiram. Dar răspunsul meu a fost „nu“. Bănuiesc că multe actriţe ar fi acceptat imediat să joace rolul, fără a se gândi de două ori. Eu simţeam că, preluând rolul, aş trăda povestea... Era un subiect foarte delicat, plus că multe scene erau scrise în sârbo-croată. Simţeam că, acceptând să o interpretez pe Mira, pot lua şansa unei actriţe din Bosnia care ar fi putut să exprime prin acest rol sufletul, durerea unei naţiuni. M-am gândit la rolul meu din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Probabil că m-aş fi simţit trădată dacă regizorul, Cristian Mungiu, ar fi ales o actriţă dintr-o altă ţară pentru acest rol. Cum ar fi putut ea spune povestea mea, ca româncă? Urmând aceeaşi logică, am ales să spun nu. Nu fac orice, în sensul că nu aş trece peste orice, doar pentru a „exersa“ meseria asta. Sunt actriţe mult mai potrivite decât mine în anumite roluri. Deocamdată am suficientă claritate şi sunt destul de onestă cu mine însămi încât să îmi dau seama de lucrurile acestea.
Dar asta presupune să-ţi şi permiţi să refuzi roluri pe considerente etice... Eu nu îmi „permit“ asta. Nu mi-am „permis“ niciodată să fac teatru... în sensul că nu se poate trăi numai din asta... Sunt conştientă că va veni un moment în care nu voi mai avea atâtea oferte, vine un moment de genul ăsta în viaţa fiecărui actor. Dar aş aplica şi atunci, probabil, acelaşi principiu. Profesia de actor pentru mine nu e ca o slujbă, eu nu merg la un serviciu cu program fix, 5 zile pe săptămână. E mult mai complicat cu „meseria“ asta...
La Berlinală, pe lângă filmul din competiţie, „Storm“, ai fost prezentă alături de Julie Delpy în filmul acesteia, „Contesa“. Coleg de distribuţie îţi este lauretaul Oscar William Hurt. Cum a fost această experienţă? În film nu am nici o scenă cu William Hurt. O am ca parteneră de scenă pe Julie Delpy, care o interpretează pe contesa Bathory şi a cărei confindetă şi iubită sunt. Cu William m-am întâlnit la repetiţii. Talentul şi şarmul său au fost evidente încă de la prima lectură. Mi-a placut vocea lui...E o persoană specială.
Cum a fost colaborarea cu Delpy? A fost o întâlnire minunată, din care a rezultat o prietenie. Asta are oarecum de-a face cu felul meu de a fi. Dacă nu întrevăd posibilitatea unei comunicări la o primă întâlnire cu regizorul, nu continui colaborarea. Trebuie să simt o apropiere spirituală şi emotională faţă de oamenii cu care colaborez. Am toată admiraţia pentru curajul lui Julie – nu e simplu să scrii scenariul, să-l regizezi, să joci rolul principal, să montezi filmul şi să semnezi şi coloana sonoră. Julie a rămas printre oamenii cu care am depăşit relaţia strict profesională. Cu ea mă văd, îmi scriu. Mă bucură faptul că m-a ales pentru rolul Annei Darvulia fără să facă legătura dintre Otilia din „432“ şi actriţa londoneză de la proba înregistrată la Londra. Delpy a văzut probele şi a vrut să ne întâlnim la Berlin. Eu am fost încântată să ştiu că m-a ales nu pentru că am făcut cândva un rol bun, ci pentru că i-a placut proba. Filmele de epocă sunt greu de realizat. Şi, deşi, de regulă, se simte când regia unui film este dirijată de o persoană delicată - la „Contesa“ nu se simte mâna unei femei.
Au fost realizate, până acum, mai multe filme pe tema Elisabth Bathory, contesa obsedată de tinereţea veşnică. Ce e nou în filmul regizat de Delpy? Julie a evitat să se inspire din materiale din secolul 20. Mitul acesta a fost exploatat deseori, mai ales latura ce ţine de senzaţional, consumată şi deja banalizată. Sursele de inspiraţie ale lui Julie au fost scrieri istorice din secolul al 19 lea. Scenariul porneşte de la fapte reale, iar Julie îşi permite să expună într-un fel personal povestea asta. Declară că explorează o parte din ea însăşi, partea ei întunecată, şi eu cred că îi reuşeşte foarte bine. Din discuţiile cu ea ştiu că o primă formă a scenariului exista încă de acum 10 ani - ideea filmului o urmarea de mult timp. Delpy este o actriţă puternică. M-am bucurat nespus de primirea călduroasă a publicului la premieră. Neaşteptat...
Neaşteptat? Spun „neaşteptat“, deorece sunt o fire destul de pesimistă. Nu mă aşteptam nici ca filmul „Storm“ să facă valuri, nici ca „The Countess“ să fie primit cu aplauze şi atâta căldura. Sunt subiecte complexe şi delicate, la care lumea nu vibrează neapărat. Publicul premierei a reacţionat la fiecare gest, a suspinat, a tăcut, a râs, s-a infiorat, mereu la momentul portivit. Este un semn bun. Critica este de alta părere. „Variety“ critică sever filmul, iar pe tine te laudă, scriind ca esti „singura rază de lumină în distribuţie“... Cum poţi fi un actor bun într-un film prost? Nu înţeleg logica acestei judecăţi, mă depăşeşte. Eu, de una singură, ca actor într-un film, nu sunt nimic. Eu nu pot fi desprinsă de întreg. Profesia asta nu se face de unul singur, de asta o şi iubesc aşa tare. Iar eu, fără Julie ca parteneră, oricum aş fi irelevantă în contextul acestui film, atât ca personaj, cât şi ca actor. În general momentele de „graţie“ pe care le vede şi admiră lumea, le datorez mereu contextului. Iar pe mine nu mă interesează să fiu o actriţă bună într-un film mediocru. Nu consider că filmul e slab. Fiecare are dreptul la o părere, însă... Am vrut rolul, fiind convinsă de calitatea scenariului. Şi m-am bucurat de fiecare moment din film. Respect dreptul jurnalistului de la Variety de a-şi exprima părerea. Am şi eu, însă, dreptul să o ignor.
„NU AM DAT DIN COATE NICIODATA“
O atitudine sănătoasă. Ai fost un copil răsfăţat de viaţă? Cred ca da. Am avut o copilarie fericită. Provin dintr-o familie foarte iubitoare. Am primit o educaţie sănătoasă, ardeleneasca, as zice (râde). Deşi, dacă mă gândesc bine, bunica mea din partea mamei e născută în Tbilisi, în Georgia, bunicul basarabean, mama nascută în Ardeal, iar familia tatălui meu s-a stabilit pe la 1500 în Maramureş şi se trage din Serbia şi Cehia...
Iar tu eşti născută în Iaşi şi trăieşti în Londra. A fost nevoie să „dai din coate“ pentru a ajunge astăzi aici? Se spune că doar cine dă din coate reuşeşte... Nu am „dat niciodată din coate“, dar nici nu ştiu, dacă „am reuşit“ (râde). Succesul este relativ, depinde ce înţelegi prin „succes“.
S-ar spune ca ai reusit... „Jună sunt, de nimeni nu depand...“ (râde).
Profesional eşti cu siguranţă pe drumul cel bun. Sau..? Sunt uimită şi încântată. Nu neg că mi se întâmplă lucruri excepţionale. Am momente în care nu înţeleg de ce mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă. Eu zic că aşa mi-e dat. Vin din Est, din Balcani, sunt mistică, superstiţioasă, ce vrei... Cred în destin. Serios vorbind, lumea vede doar jumătatea plină a paharului, însă eu îi asigur pe cei care cred că totulul e roz în viaţa mea că există şi un revers al medaliei.
În momentul în care ai înterpretat-o pe Otilia, în „432“, ai ştiut ce faci.... Filmul reprezintă pentru mine două experienţe deopotrivă, una este cea a proiectului finit, şi cu totul altceva este timpul petrecut pe platoul de filmare, lucrând. Îmi fac meseria într-un anumit fel. Acum câteva luni m-am întlânit cu Frances McDormand (n.r.„Fargo“) şi ea a zis ceva foarte simplu: „The job is the job“, spune ea. Indiferent de rol şi de producţie, adaug eu. Suntem profesionişti (râde). Există un anumit fel de a aborda un rol. Fiecare o face în felul său. E evident că a te confrunta cu biografia personajului pe care îl interpretezi, cu epoca în care este situat subiectul, este prima condiţie pentru oricare actor profesionist. Este important de priceput că noi, că actorii, suntem mereu parte dintr-un întreg. Nu e niciodată vorba despre mine sau despre personajul pe care-l interpretez, e vorba despre poveste. Trebuie să ai o viziune asupra acelui întreg ...părerea mea. Altfel ce joc, dacă nu înteleg povestea? De ce nu îi reuşeşte fiecăruia la fel de bine? Pentru că nu suntem toti egali, nu suntem dotaţi în aceeaşi măsură... Eu nu ştiu să fac multe alte lucruri, pe care alţii le fac mult mai bine. E vorba de talent: îl ai sau nu-l ai. Nu e pe alese. Şi nu e neapărat direct proporţional cu coeficientul de inteligenţă.
„SUNT FOARTE LEGATA DE SEX TRAFFIC“
Cum te-ai descrie pe tine însăţi? Talentată, inteligentă...? Noi, actorii, suntem pictori orbi. De-asta spuneam că întâmpin dificultăţi când mă privesc, când văd produsul finit. Locul meu e pe scenă, pe platou, în „prezentul“ acela. Mai apoi nu ştiu...
E greu să lucrezi cu regizori, actori, din diferite tari? Nu. Anul trecut am lucrat cu o regizoare olandeză în Georgia, cu un regizor neamţ în Irlanda, cu o franţuzoaică în Germania, şi cu alt regizor german în Bosnia şi Olanda ... Cred că artiştii au un limbaj comun, care se impune dincolo de diferenţele culturale sau de mentalitate. Cel puţin asta este experienţa mea de până acum pe platourile de filmare sau pe scenele de teatru. Lucrez cu oameni care mă plac, mă acceptă, cu care am ceva de împărtăşit. Nu am avut nici o problemă să joc Shakespeare într-o producţie britanică, cu distribuţie internaţională, chiar dacă metoda de lucru a fost foarte diferită de cea pe care o cunoşteam. Noi, în România, suntem educaţi, în şcoală, în tradiţie rusească – metoda Stanislavski. În Anglia am făcut teatru fizic, cu Simon McBurney – abordarea e diferită, însă mijloacele sunt aceleaşi. Nu am întâmpinat probleme de comunicare.
Ai o producţie, colaborare, preferată? Sunt foarte legată de „Sex Traffic“. „4.48 Psihoză“, spectacolul pe care l-am jucat pentru prima dată acum 8 ani, în regia lui Christian Benedetti, cu trupa noastră, GAT 05 (Grupul de Acţiune Teatrală). M-a ajutat să mă maturizez ca actriţă şi ca om. Am relaţii foarte speciale cu Christian Benedetti, Ducu Darie, Simon McBurney şi cu Cristian Mungiu, relaţii care s-au născut datorită colaborărilor... Ei sunt persoanele cu care sunt în contact permanent şi cu care mă sfătuiesc. Sunt oameni de care am nevoie. Sunt nedreaptă, am numit doar câţiva. De actorii Camelia Maxim, Cornel Scripcaru, mă leagă mai mult decât simpla prietenie. Relaţiile mele sunt legate strâns de profesie, deorece îmi petrec mai tot timpul lucrând...
„ÎN ROMANIA NU EXISTA INDUSTRIE DE FILM“
Ce te aşteaptă la întoarcerea la Londra? Prieteni, două pisici, Weedy şi Symba, şi o bicicletă. (râde).
Profesional? Concret există un proiect de teatru cu Christian Benedetti, pe care-l voi juca la vară, :„4.48 psihoza“, în engleză, la The Young Vic. Sunt programate vreo 14 spectacole, după care vom merge cu spectacolul în turneu.
Filme? Sunt doar idei, propuneri, nimic concret. Încă nu am semnat cu nimeni nimic. Am un proiect propriu, dar şi despre acesta e prematur să vorbesc. Anglia e profund marcată de criza economică mondială şi lucrul asta se resimte şi în domeniul artistic...E din ce în ce mai dificil să obţii finanţare pentru filme.
România nu pare aşa lovită de criză, cel puţin nu din punct de vedere cinematografic... În România nu există o industrie de film, de aceea nu se poate vorbi de o criză în acest domeniu. Producţiile independente vor supravieţui. Iar noi vom face ce am făcut şi până acum, ne vom „lupta“ să scoatem câteva filme pe an.